Nu-l veți găsi în topul căutărilor mijlocite de Google, dar ar trebui să fie cuvântul anului care-a trecut: ultracrepidarianism. Pretențioasa vocabulă, care-ar putea servi și ca etilotest logopedic, își are originile într-o întâmplare povestită de Plinius cel Bătrân: un cizmar îi semnalase pictorului Appeles că reprezentase greșit o sanda și, după ce acesta corectase greșeala, se-apucă să îi judece și restul lucrării; Appeles îl domoli spunându-i să-și limiteze critica la aria de expertiză – Ne sutor ultra crepidam! (gen: cizmarule, nu mai sus de pingea!) Zicala deveni populară, a traversat mileniile, iar acum două secole năși o extensie – „ultracrepidarian”, un termen menit să-l taxeze ironic pe cel ce se hazardează să lanseze opinii critice în domenii care-i depășesc competența. Să începem prin a recunoaște că nu ne este cu totul străină specia asta, toți am avut de-a face cu ea, și poate chiar să admitem cu detașare că am și avut cu ea câte-un flirt, că ne-am mai dat, uneori, cu părerea fără s-avem nicio gară cu subiectul. De-aia o și taxăm cu blândețe, o numim „părerism”. Hai, că-i o jivină domestică, și simpatică, pe care-o ținem aproape și chiar o hrănim, la fel de absurd cum alții îndoapă cu pâine sau pufuleți porumbeii sau lebedele. Nu de ea vă vorbesc aici, ci de ruda-i sălbatică, agresivă și-n plină ofensivă. De care am face bine să ne ferim.
Text: Mugur Grosu
Ilustrație: Giorgio Vasari – Appeles, detaliu de frescă din Casa Vasari, Sala Grande, Florența
În junețe am frecventat Cenaclul de Marți, care era găzduit de Universitatea Ovidius din Constanța, până când rectoratul l-a îndepărat, samavolnic și rușinos, pe maestrul Marin Mincu de la catedra de Litere și a început să-i persecute pe discipolii săi. Lipsit de mentorul fondator, cenaclul a mai funcționat o vreme clandestin acolo, până l-am mutat într-un local din oraș. S-a dus vestea-n târg, și întâlnirile noastre săptămânale au atras tot mai mulți curioși, pe care i-am încurajat bucuroși să participe la dezbateri și la „masacrarea ritualică a textelor”, chiar dacă nu erau familiarizați cu analiza pe text și cu jargonul „paradigmatic” (care pe mine mă plictisea de moarte). Dar cineva din public și-a luat misiunea de critic mult prea în serios și a desființat tot, decretând că „asta nu-i poezie”. Pentru că nu prea argumenta, dar nici nu se lăsa înduplecat de nimic, l-am întrebat care era ultima carte de poezie pe care-o citise. Dar ultima pe care o cumpărase? S-a fâstâcit, și polemica s-a stins de la sine. Nu opinia deranjase, ci vehemența cu care-și lansa sentințele și pretențiile într-un domeniu care nu-l preocupase defel, și-n care nu contribuise nicicum. Nici măcar simbolic.
Mi-am amintit toate astea când au explodat pe rețele dezbaterile pe seama filmului „Anul nou care n-a fost”. După ce au vorbit jurații numeroaselor festivaluri care l-au premiat, după ce au curs cronicile laudative sau critice și voci diverse au comentat pe rețele experiența din sălile de cinema, a apărut și momentul acela când toată lumea s-a simțit obligată să zică ceva despre film. Cu multe, parcă prea multe bodogăneli, și parcă o voluptate a țâfnei. Mi-a sărit în ochi un reproș recurent: filmul „nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor” bodogănitorului, l-a dezamăgit. Doar că momentul ăla de care vorbesc a fost după ce filmul a fost transmis gratuit de televiziunea publică. Cei mai aprigi cârâitori nu erau dintre cei ce se osteniseră să îl vadă în sălile de cinema. Asta-i nițel enervant, și o spun cu amărăciunea unuia care-a lucrat și-n lumea filmului și a cărții și a publicațiilor independente și a altor îndeletniciri similare cuprinse sub prețioasa titulatură de „industrii creative”, deși nu prea-s industrii, ci mai degrabă acrobații creative, la limita subzistenței. Ca să le putem spune legitim industrii după modelul vestic, iar munca noastră să fie cu adevărat o profesie, adică să ne putem și hrăni din ea, e nevoie ca unii să mai și plătească. Așa că pentru 2025 aș reformula puțin situația lui Appeles: Bodogănitorule, te salut! Ca și tine, am fost un bodogănitor de mare angajament. Dar cum anul trecut ne-a șuierat pe la urechi o hologramă-obuz care le știe pe toate – de la pensatul căprioarelor la ieșirea din Matrix, de era cât pe ce să ne fie și președinte, hai să ne oferim cu toții o cură. Să cumpănim mai bine. Să ne oferim unii altora o măsură. Uite ce îți propun: să nu ne-ntindem mai mult decât am plătit pentru bodăgănelile noastre. Așa că, rogu-te, fii excesiv și cu plata, ca să te rog să te-ntinzi cât mai mult și cu cearta.
DE PROIECTE
