„Orice clădire poate fi folosită. Nu există stare în care să poți spune «Da, trebuie să o abandonăm, trebuie să renunțăm la ea pentru că nu mai poate fi folosită», nu există așa ceva. Există întotdeauna soluția potrivită de intervenție, de transformare și, bineînțeles, de găsire a unei utilități contemporane, actuale, potrivite”, subliniază Ștefan Bâlici, președinte al Ordinului Arhitecților din România(OAR), în podcast-ul cultural Cronicari Digitali.
„Poate că nu mai e utilizabilă clădirea pentru scopul pentru care a fost gândită inițial, dar asta nu înseamnă că nu-i putem gândi alte utilizări, și, de fapt, cred că ăsta e un mesaj important fiindcă patrimoniul cultural, în ciuda aparențelor, are o mare flexibilitate. Patrimoniul construit, clădirile istorice, suportă foarte multe transformări și suportă adaptare la viața pe care o ducem noi astăzi. Percepția asta a unei abordări doar restrictive și rigide e o percepție falsă, nu e chiar așa. De fapt, tocmai asta este una dintre mizele acestui lucru cu patrimoniul – faptul că poate să ofere cadru pentru activitățile actuale într-un mod cu totul inedit.”, punctează Ștefan Bâlici, în discuția cu jurnalista Diana Popescu, în podcastul Cronicari Digitali.
Președintele OAR a deschis în cadrul Cronicari Digitali seria de interviuri „Cine ascultă o casă”.
Săptămânal, proprietari, arhitecți și manageri culturali spun povestea celor care au ascultat de clădiri și au reușit să le pună în valoare, cu accent pe provocările întâmpinate, reactiile comunității, dar și pașii parcursi. Această serie de interviuri este susținută de OAR, prin Timbrul de Arhitectură.
Ștefan Bâlici a vorbit și despre cum se ia decizia salvării unui imobil, cum poate fi explicat patrimoniul architectural noilor generații, dar și despre importanța integrării în comunitate a unui imobil după ce el a fost reabilitat.
Cum decizi ce salvezi?
„Întrebarea asta e grea pentru că, sigur, răspunsul care ar veni la îndemână ar fi că salvăm tot. Da, așa ar fi frumos, să salvăm tot ceea ce are valoare, dar mi-e teamă că nu suntem în situația să putem face acest lucru. Cred că e destul de clar pentru toată lumea și aș face o comparație pentru că o avem acum cu toții la îndemână. În urmă cu un an jumătate – doi, la apogeul pandemiei, sistemul medical ajunsese într-o stare atât de critică de suprasolicitare încât se punea problema, poate că nu la noi, dar poate în alte țări chiar s-a pus – pe cine salvăm întâi sau cum triem? Și era vorba de oameni, evident viața unor oameni.
Sigur că, dacă vorbim de clădiri, nu e atât de tragic, dar de fapt este și suntem exact într-un asemenea scenariu în care trebuie să ne gândim pe cine salvăm, ce salvăm mai întâi și cum. Selecția asta cred că trebuie făcută și prin perspectiva viabilității unui proiect, pentru că poți să-ți dorești uneori să salvezi ceva care e valoros pentru tine, pentru un grup de oameni, pentru o comunitate, dar să nu existe perspectiva ca acel loc, acea clădire, acel spațiu să poată fi întreținut și în continuare și, ca atare, efortul să nu merite, pentru că, dacă facem un efort și investim resurse pentru ca în doar câțiva ani să ajungem în același punct din care am plecat, cred că nu e bine.
E clar că va fi o risipă de resurse care și așa sunt insuficiente. Deci, da, trebuie stabilit ce și de cum răspundem la întrebarea asta, depinde și de cine întreabă, pentru că, despre patrimoniu putem vorbi și din perspectiva asta din care se vorbește de cele mai multe ori, în care statul ar fi unicul actor de la care se așteaptă totul și care nu face aproape nimic sau, în orice caz, mult prea puțin, dar e clar că e o fundătură.
E clar că trebuie și alte perspective și aici ajungem la comunități. Cred că numai de aici poate veni răspunsul la toate întrebările pe care ni le punem și noi, pentru că patrimoniul nu are niciun sens dacă nu e apreciat de cineva, de un grup de receptori, practic de comunități, altfel e o chestiune strict privată. Dacă eu, pentru propria mea plăcere profesională, intelectuală, estetică, decid să fac ceva pentru a salva un monument, e o chestiune strict privată, personală. Asta nu interesează în discuția generală.
În discuția generală însă, interesează atunci când un grup de oameni sau mai multe comunități întâi și întâi stabilesc că apreciază anumite lucruri pentru anumite calități pe care le au, și după aceea decid să acționeze pentru a le păstra.
Ăsta este mecanismul durabil al patrimoniului, care la noi se construiește acum încet pentru că o lipsă a societății civile timp de 50 de ani nu poate fi recuperată așa, imediat. Societatea civilă se construiește greu și de aceea, dacă ne comparăm cu alte state din Occident, unde există continuitate de sute de ani în acțiunea aceasta prin care comunitățile își recunosc patrimoniul, îl învestesc cu valori și apoi îl protejează, nu putem noi să recuperăm în 30 de ani toată această construcție de durată care există în alte părți. Deja apare societatea civilă din țară tot mai prezentă în diferite puncte din domeniul acesta al patrimoniului construit. Trebuie doar să ne gândim la ultimele premii europene ale patrimoniului cultural, la ultimele ediții, în care România a fost premiată datorită acțiunii unor asociații și unor fundații. Deci, da, societatea civilă este responsabilă pentru reușitele pe care le cunoaștem și care ne inspiră, doar că față de necesitatea, de nevoia de intervenție din țară, încă suntem prea puțini”.
Odată reabilitat un monument istoric, de ce e nevoie pentru a fi integrat în comunitate?
„E nevoie de activități care să se desfășoare acolo. Nu putem să ne mulțumim cu monumente care sunt foarte frumos restaurate și impecabile și după aceea sunt încuiate și nefolosite, clar că e un exemplu greșit. Din păcate, s-a întâmplat de multe ori și mai ales în cadrul proiectelor cu finanțare publică, restaurări mari, cu fonduri consistente care, în cele din urmă, nu au condus la nimic din cauza lipsei unor activități viabile. Or, aceste activități nu pot să vină de la București pentru un monument care se află în cine știe ce punct al țării, trebuie să vină de acolo, din comunitatea locală sau din zona respectivă.
Acest lucru trebuie construit odată cu strategia de intervenție pentru salvarea propriu-zisă a monumentului, a materiei, trebuie salvată și utilitatea lui sau regândită împreună cu oamenii care pot să-l folosească. Nu trebuie să cădem în capcana asta a turismului ca prim punct pentru utilizarea monumentelor noastre, când nu trebuie să fie toate pentru turiști.
În primul rând, trebuie să fie relevante pentru comunitatea locală și, după aceea vor putea deveni interesante și pentru turiști. Turiștii ajung oricum oriunde în cele din urmă, dacă află de un lucru interesant, dar nu ei trebuie să fie obiectivul salvării monumentelor, ci comunitățile care trăiesc cu acele monumente, pentru că așa se recreează o legătură care uneori a dispărut din diferite motive. Din generație în generație, o clădire sau un loc și-a pierdut interesul pentru oamenii locului și acest lucru trebuie recuperat, revalorizat monumentul în alt fel, ceea ce oricum facem. Fiecare generație își reevaluează relația cu trecutul și interesul nostru pentru patrimoniu ține de relația pe care o avem cu trecutul, cu istoria, cu arta, cu cultura și fiecare generație găsește alte valori în anumite locuri. Dar asta trebuie să se petreacă pe plan local, în mod special. Și asta este de fapt una din dificultățile proiectelor de restaurare, cum faci, că în rest, partea tehnică și de restaurare a obiectului, de arhitectură, știm cum să o facem. Atunci când vorbim de componenta aceasta socială, legătura cu comunitatea locală, nu mai e chiar atât de simplu. Acest proces necesită timp și implicare consistentă din partea celor care gândesc proiectele și exemplele bune pe care le cunoaștem recent sunt exemple bune pentru că au reușit și pe partea aceasta a lucrului cu comunitatea.”
Cum se rezolvă problema proximităților?
„Acum, dacă ne referim strict la teoria asta a patrimoniului, întotdeauna monumentul, obiectul pe care îl considerăm valoros, este abordat și în relația pe care o întreține cu un context fizic relevant, o vecinătate care îi dă sens și de aceea întotdeauna vorbim de monument ca aceste creații excepționale, dar vorbim și de cadrul lor fizic relevant, care și el trebuie protejat. Zona de protecție a monumentului istoric, în termenii tehnici ai legislației noastre, asta înseamnă: un context fizic relevant. Deci nu e suficient să păstrăm ici și colo izolate, decupate din context, niște clădiri deosebite, dar să ignorăm tot ce se întâmplă în jurul lor. Și aici ajungem la un alt subiect – patrimoniul neprotejat, pentru că mult prea des și eu fac greșeala asta cumva, din obișnuință, când mă refer la patrimoniu, vorbesc de monumentele istorice. Monumentele istorice ar trebui să fie acele creații excepționale care ies din linia obișnuită și care necesită un anumit tip de protecție, specializat, dar patrimoniul cultural nu e alcătuit doar din aceste obiecte excepționale, patrimoniul cultural e alcătuit și din creațiile comune, fondul obișnuit al creației umane, că vorbim de obiecte, patrimoniul mobil, tot ce înseamnă cultură materială sau că vorbim de clădiri, orașe, așezări, amenajări – toate sunt relevante pentru cultura noastră. Sigur că undeva trebuie să se producă o selecție și ea se produce, dar există și acest patrimoniu neprotejat prin lege, dar care este relevant pentru cultura locală, pentru comunitățile locale, pentru istoria și identitatea locală, dar care, pur și simplu aplicând criteriile astea de excepționalitate care conduc la aplicarea protecției legale, nu se califică. Nu înseamnă că acest patrimoniu nu ar trebui să ne intereseze și acest patrimoniu neprotejat cred că e de la sine înțeles că intră cu atât mai mult în zona asta de acțiune comunitară, altfel nu poate fi păstrat și pus în valoare. Deci, și patrimoniul excepțional care e pus sub protecția legii, dar și patrimoniul comun care își găsește o justificare în a fi păstrat, atât timp cât cineva crede în el.”
Cum se pot realiza circuite economice stabile odată ce restaurăm un monument?
„E nevoie de o înțelegere mai mare a economiei locale a unei comunități, a unei regiuni, astfel încât să putem găsi zonele de oportunitate pentru diferite activități economice. O casă veche poate să fie și atelier de croitorie și e minunat dacă se întâmplă asta, și la fel poate să fie și locuință în continuare sau poate să fie într-adevăr bistro sau spațiu de cazare pentru turiști, dar nu trebuie excluse, ba din contră, trebuie căutate întâi acele utilizări care pot să servească oamenilor locului.
Poate fi un spațiu în plus pentru o școală sau un club pentru tinerii din localitate. Știm că nu prea există spațiile acestea sociale dedicate cetățenilor de vârstă tânără, în localitățile de la noi sunt cel mult improvizate sau sunt cumva suplinite de baruri, terase și alte amenajări. Or, tocmai că într-o societate normală există spații special gândite, amenajate pentru ca oamenii din toate păturile sociale, din toate categoriile de vârstă să poată să-și dezvolte o viață socială în comunitate. Lucrul ăsta la noi este complet absent, adică programele de investiții în cămine culturale și alte lucruri de felul ăsta au fost niște eșecuri totale, pentru că funcționează pentru anumite momente festive, nu vorbesc din punct de vedere arhitectural ce calamitate a fost felul în care s-au făcut toate intervențiile, fără pic de adecvare la spiritul locului, la caracteristicile unor clădiri existente, totul uniformizat și banalizat. Or, de fapt patrimoniul poate să ofere o șansă pentru a dezvolta astfel de spații, de funcțiuni, de activități din cadrul comunităților care să pornească de la specificul local și clădirea face parte din specificul local. Ea e diferită dintr-o parte în alta a țării, felul în care sunt construite diferă, materialele, toate lucrurile astea țin de o cultură locală și care poate fi ușor ștearsă și pierdută sau poate fi recuperată. Asta cred că e o muncă care ar trebui făcută și pe care unele grupuri de oameni, asociații, fundații o fac deja în țară.”
Cum educăm noile generații în problematica patrimoniului?
„Aici, pe lângă faptul că o să spun că trebuie să existe în curricula școlară, încă de la școală primară, educație estetică și artistică și educație pentru patrimoniu, ceea ce nu există încă.
Nu se poate să lipsească așa ceva, pentru că altfel ne dezvoltăm fără să înțelegem nimic despre propria cultură, dar sigur că e ușor de spus, mult mai greu de făcut ceva aici pe planul ăsta și atunci am să spun că ceea ce se întâmplă concret și cu rezultate deja în țară e tot datorat ONG-urilor, societății civile și mă refer mai ales la Școlile de vară care au apărut deja de mai bine de 15, poate chiar 20 de ani și care sunt tot mai numeroase în fiecare an, dedicate patrimoniului construit, patrimoniului arhitectural, în toate colțurile țării, pe diferite tipuri de patrimoniu și care sunt deschise tinerilor fără discriminare, student sau nu, tineri sau mai puțin tineri.
De fapt, tuturor celor care vor să învețe și să participe la protejarea unor porțiuni interesante de patrimoniu prin munca lor, dar învățând în același timp. Sunt școli extraordinare, chiar a apărut recent un număr al revistei Arhitectura, care e publicată de Uniunea Arhitecților din România, dedicat școlilor de vară, și chiar dacă nu le cuprinde pe toate cele interesante și relevante, e o bună imagine a ce se întâmplă în țară, ce dinamică există. Apoi mai sunt și alte inițiative și nu pot să nu menționez Școala de la Piscu, Adriana Scripcariu și minunatele ei manuale, cărți pentru copii despre patrimoniu și, mai nou, seria de lecții filmate care se pot găsi online pe youtube – Lecția de patrimoniu pe care o face alături de unul dintre fii săi.”
*
Podcastul Cronicari Digitali este realizat de Zaga Brand și Asociația Human Made Art (HUMART), și este susținut de Raiffeisen Bank România și de Electrolux România, fiind disponibil pe www.cronicaridigitali.ro/podcast. Noi episoade sunt lansate în fiecare joi și vineri.
Interviul complet poate fi ascultat în primul episod Cronicari Digitali din sezonul VI, cu ANDREEA ESCA și ȘTEFAN BÂLICI , de la minutul 31:08 (Cultura la Purtător – ȘTEFAN BÂLICI : drumul unei clădiri istorice de la ruină la reper al prezentului.)
