Saul Steinberg (București) Milano–New York

Text: Ştefan Davidovici

Pentru mine, Steinberg înseamnă, în primul rând, revista New Yorker – una dintre cele mai inteligente și mai deschise publicații americane, cu un stil grafic foarte distinct care include folosirea generoasă a desenelor și caricaturilor, născută și alimentată din peisajul cultural incredibil de bogat al New York-ului.

Văd New York-ul mai ales ca locul care a învățat mai mult ca orice alt oraș să îmbrățișeze fără inhibiții culturi și oameni veniți de departe și să și-i aproprieze, permițându-le în același timp să rămână ei înșiși. Aceasta este povestea lui Saul Steinberg, născut și crescut în Râmnicu Sărat și București, educat la Milano și care a supraviețuit fascismului și războiului pentru a-și aduce accentul și ironia est-europeană la New York și a-și lăsa acolo amprenta.

Nu cred că e foarte relevant, dar, întâmplător, biografic vorbind, am multe în comun cu Steinberg. În mod evident, aparținem unor generații foarte diferite și am avut experiențe de viață foarte diferite. România în care s-a născut el este literalmente o altă țară decât a mea, atât de fundamental schimbată la aproape o sută de ani după ce a părăsit-o, în 1933. Dacă simt o legătură personală cu el, aceasta provine probabil mai mult din amintirile cu bunicul meu decât din ceea ce știu eu despre adevăratul Steinberg. Totuși, suntem amândoi evrei români. Suntem amândoi arhitecți. Desenăm amândoi. Avem amândoi legături puternice cu America de Nord și cu Italia. Toate acestea mi-au dat o senzație ciudată când i-am privit desenele, fotografiile și documentele expuse acum la Trienala de la Milano. Aceste câteva reflecții sunt cele mai importante idei și sentimente care mi-au rămas după parcurgerea acestei expoziții.

*Evelyn Hofer, Saul Steinberg cu mâna sa, New York 1978, © Estate of Evelyn Hofer

Harta lumii.

Primul desen de Steinberg pe care-mi amintesc să-l fi văzut este o hartă a lumii. Bineînțeles, nu este o hartă obișnuită, ci o perspectivă a lumii văzute de cineva care consideră Manhattanul centrul incontestabil al Universului. Chiar și apropiatul New Jersey, mai mult sau mai puțin echivalent cu județul Ilfov așa cum este perceput din București, este doar o fâșie îndepărtată de clădiri neclare, adunate pe celălalt mal al Hudsonului. Tot ce e dincolo este mic, superficial, redus la câteva repere emblematice, țările străine devin un simplu nume dincolo de o linie și toate astea reprezintă extraordinar de bine modul în care fiecare ființă umană, din New York sau din alte părți, vede lumea. Pentru că fiecare dintre noi este închis în propriul sine. Durerea de măsea a cuiva e mai dureroasă pentru el decât războiul din Vietnam. Bucătăria fiecăruia dintre noi este mai mare decât Turnul Eiffel și piramidele egiptene la un loc.

*Saul Steinberg, Coperta The New Yorker, Mar.29, 1976
© The Saul Steinberg Foundation /ArtistsRights Society (ARS), New York

Desen, nu pictură.

Steinberg considera pictura, la fel ca sculptura și scrisul, plicticoasă sau, cel puțin, prea bogată, prea complexă, o „risipă de timp care evită esența lucrurilor”. Pe de altă parte, pentru el desenul este lejer, clar, esențial – transmite doar și exact ceea ce este important. Steinberg nu desenează doar siluete, spații, obiecte, ci are curajul să aștearnă pe hârtie și să facă limpezi și vizibile noțiuni abstracte gen cuvinte, conversații, chiar și viața pur și simplu!

De la o schiță obișnuită la pasul următor.

Expoziția este plină de schițe. Steinberg reflectă realitatea prin schițe în exact același mod în care o face încă oricare student la Arhitectură. Perspectivă, punct de fugă… este evident că le stăpânește la perfecție, dar, brusc, la un moment dat, încetează să-i mai pese de ele.

Nu e ca și când ar fi uitat cum se găsește punctul de fugă. Desenul lui, cum este cazul în această reprezentare a emblematicei Galleria Vittorio Emanuele, devine atât de esențial, încât trece, de fapt, dincolo de perspectivă.

*Saul Steinberg, Galleria din Milano, 1951. Tuș, creion de ceară și acuarelă pe hârtie. Colecție privată.
© The Saul Steinberg Foundation/Artists Rights Society (ARS) New York

Galleria – inima și sufletul orașului Milano – este dintr-un motiv sau altul, în ciuda complexității sale, un subiect preferat pentru schițele studenților mei din anul întâi al unei facultăți din același oraș. Galleria lui Steinberg este ciudat de similară exact cu cele mai puțin complexe, mai primitive, mai copilărești dintre toate schițele studenților. Are doar câteva detalii, perspectiva este aproximativă, iar linia orizontului este undeva sus, la etajul patru. La prima vedere numai un desen „educat” nu e. Dar, dacă te uiți mai bine, înțelegi că Steinberg pur și simplu nu mai consideră că e important unde-i linia orizontului. Desenul lui este perfect. Reprezintă exact ceea ce îți amintești din Galleria, la un an sau cinci, sau douăzeci de ani după ce ai văzut-o. Spațiul, mulțimile sunt, toate, acolo. Însă nu le spuneți asta studenților mei!

[Expoziția Saul Steinberg Milano–New York s-a desfășurat la Triennale di Milano până la 13 martie 2022. Detalii: https://triennale.org/en/events/saul-steinberg]

București.

Într-un desen (pe care, din păcate, nu îl putem reproduce) făcut din memorie la mulți ani după plecarea din România, o stradă din București, din cartierul Uranus, cu cele două valuri de construcții care au definit orașul din timpul lui, casele-vagon mai vechi de la finalul anilor 1800 și clădirile raționaliste din anii ’30 și ’40. Desenul ăsta e atât de București, îl recunosc imediat, deși țăranul oltean care cară apă și căruța care cutreieră centrul orașului, prezenți în desen, sunt deja istorie în copilăria mea, nu departe de aceleași străzi.

Cară lumea cu tine.

Luăm propria lume cu noi oriunde. Nu pot merge nicăieri fără să-i port în mine pe toți oamenii pe care i-am cunoscut. Toate iernile prin care am trecut. Toți munții pe care i-am urcat. Toate locurile prin care am fost. Toate formează un soi de nor uriaș care plutește în spatele nostru, iar Steinberg dă brusc vizibilitate acestui nor nevăzut. Acest desen nu e altceva decât propria noastră memorie. (Atât de plăcut pentru un român să vadă „Buziaș” sau „Râmnicul Sărat” printre „Tokyo”, „Paris” și „New York”).

*Saul Steinberg, Fără titlu, 1965, tuș și creion pe hârtie
The Saul Steinberg Foundation, New York
© The Saul Steinberg Foundation/Artists Rights Society (ARS) New York

Unele desene sar din pagină.

Prin însăși natura lor, toate desenele sunt blocate între cele două dimensiuni ale foii lor. Steinberg (5) le face să sară din foaie, lasă desenul să curgă pe mobilier, pe cutii, pe pereți, oferindu-le cu generozitate oamenilor, câinilor și pisicilor desenați cea de-a treia dimensiune care lipsește.

E un gest atât de simplu și totuși incredibil de dramatic, care schimbă literalmente regulile jocului.

Steinberg avea o relație ambiguă cu arhitectura.

A studiat-o, e evident că a înțeles-o foarte bine, dar nu a practicat-o niciodată și, aparent, nu i-a lipsit niciodată prea tare.

De ce ar trebui însă să fie considerată munca lui mai relevantă pentru arhitecți decât pentru publicul larg?
Pentru că ne reamintește că în munca noastră este întotdeauna important să căutăm esențialul.

Să fim conciși și clari.

Pentru a avea grijă să nu ne pierdem punctul focal principal din cauza detaliilor, să nu mai vedem pădurea din pricina copacilor.

Pentru a avea curajul de a căuta structura „profundă” a lucrurilor – „motorul” oricărei forme de artă, inclusiv arhitectura și esența a ceea ce transmitem prin creațiile noastre – oriunde, inclusiv în structura propriilor noastre vieți.

Pentru a fi umili și a accepta drept normal faptul că suntem ființe mici și temporare care nu pot lăsa multe urme și pentru ca, atât cât suntem aici, să ne distrăm strașnic cu toate ce ne sunt date.