Doina Petrescu predă la Facultatea de Arhitectură din cadrul University of Sheffield și, împreună cu Constantin Petcou, a fondat Atelier d’Architecture Autogérée, o asociație-platformă la intersecția dintre arhitectură, planificare urbană participativă, activism și dispozitiv de adresare a problemelor societale prin activarea participativă a unor spații nefolosite. A editat volumul Feminist Politics and Poetics of Space (2007) și a coeditat lucrări precum: The Social (Re)Production of Architecture (2015), alături de Kim Trogal, Architecture and Participation (2005), alături de Jeremy Till și Peter Blundell Jones, Urban Act (2007), volum editat în cadrul Atelier d’Architecture Autogérée, Agency: Working with Uncertain Architectures (2009), împreună cu Florian Kossak, Tatjana Schneider, Renata Tyszczuk și Stephen Walker, şi Trans-Local-Act: Cultural Practices Within and Across (2010), alături de Constantin Petcou și Nishat Awan. Anul acesta, Atelier d’Architecture Autogérée a primit premiul New European Bauhaus, o recunoaștere care arată nu numai importanța efortului lucrului „împreună” pentru dezvoltarea benefică a orașelor, ci și consolidarea unui model alternativ de a practica în arhitectură.
Interviu: Cătălina Frâncu
Imagini: Atelier d’Architecture Autogérée
Cătălina Frâncu: Ce anume definește practica ta de arhitectură?
Doina Petrescu: Aș spune că practica mea este in primul rând activistă: încercăm, prin Atelier d’Architecture Autogérée, să deschidem practica de arhitectură tuturor celor care vor s-o folosească drept instrument de gândire și intervenție critică în societate. Arhitectura, fie ea efemeră sau nu, are puterea de a aduce în lume schimbări majore și de lungă durată. Pentru că arhitectura este trăită și experimentată direct, oamenii și-o pot apropria, pot înțelege diferența dintre un spațiu gândit să îi ajute să crească sau să îi restrângă. Împreună cu Constantin Petcou, partenerul meu, cu care am cofondat AAA, am gândit atelierul ca pe un generator de practică participativă și l-am conceput ca pe o organizație civică. Cu toate că știam că asta ne va limita capacitatea de a construi, am decis să păstrăm practica noastră deschisă și nonarhitecților. În Franța poți construi până la 200 mp fără drept de semnătură.
Înțelegem arhitectura nu doar ca obiect, ci și ca proces: clădirea este pentru noi un mijloc, o unealtă, nu o finalitate. Scopul este în primul rând crearea de comunități în contextele în care acționăm și în ultimul rând schimbarea societății în care trăim. Pare utopic, nu? Arhitectura are mai multe dimensiuni: spațiul e un produs economic, social și politic. Poziționarea noastră în arhitectură se citește și în reprezentările grafice cu care lucrăm: ne interesează în special arhitectura socială, pe care o reprezentăm prin diagrame, unde arhitectura este prezentă ca un actor într-o rețea care include alți actori: utilizatori, clienți, finanțatori, reprezentanți politici ș.a. și toate relațiile materiale și imateriale dintre ei. Este foarte mult în sensul teoriei rețelei de actori (Actor-network Theory) a lui Bruno Latour.
Am ales să indicăm, chiar prin numele asociației, felul în care ne raportăm la arhitectură și societate: „arhitectură autogestionată” (architecture autogérée) spune de la sine că ceea ce rezultă din procesul de arhitectură va fi folosit, gestionat și modificat de utilizatori, care continuă să îmbunătățească rezultatul. Numele a devenit „stema” de pe stindardul nostru: ne-a adus recunoaștere (suntem foarte ușor de identificat și se înțelege rapid cum ne poziționăm), însă a avut și impact un negativ: când aplicam pentru granturi de la municipalități („de dreapta”) eram acuzați de anarhism, autogestiunea fiind un concept important în teoria anarhistă. Am pierdut finanțări din cauza asta. Nu urmărim niciodată să lucrăm în anumite contexte politice (i.e. municipalități „de stânga” sau „de dreapta”), ci acolo unde este nevoie: în general, în cartiere defavorizate, de suburbie. Aceste zone sunt esențiale pentru zona metropolitană. Multe dintre ele sunt eșecuri din punct de vedere urban, fiind construite după principiile urbanismului modernist, pentru „omul ideal”, dar au fost nevoite să găzduiască o populație foarte eterogenă cultural și marginalizată social și economic. Ne-a interesat mult să vedem cum putem să construim o capacitate de autogestiune în populația de aici. Am vrut să contribuim la a readuce în mâinile locuitorilor puterea de a-și dirija singuri viitorul locuirii, la un pol opus față de ce s-a întâmplat în trecutul construit fără consultarea lor. Am căutat mereu să facem proiecte în formule colective. În societatea contemporană post-capitalistă este încurajat individualismul, iar oamenii au uitat să lucreze în comun. Proiectele noastre sunt și un pretext de a reconstrui acest sentiment de comunitate, vorbim foarte mult despre sharing cities, despre orașul colectiv în care lucrurile se fac în comun. Ideea de „lucru împreună” a fost foarte importantă pentru noi încă de la înfiinţarea AAA, din 2001.
*“Agrocité“ – micro-fermă de agricultură urbană și educație ecologică, Colombes, 2013-2014
C.F.: În cartea pe care ai editat-o, Altering Practices, am citit: „De asemenea, putem vorbi despre Altering Practices ca despre practici de «curatoriat», de «îngrijire», recunoscând munca de reconstrucție și de reproducere care poartă o încărcătură etică și emoțională, tipul de muncă ce a fost întotdeauna asociată cu femeile”. Cred că titlul cărții este foarte elocvent: alter ca altul, alternativă și alterare a ceea ce există deja, se referă în mod holistic la pozițiile narațiunilor „minore” până în prezent. Cât de mult din această concentrare crezi că este generată de faptul că ești femeie și că prin aceste lentile ai experimentat realități diferite față de omologii bărbați din arhitectură?
D.P.: S-a întâmplat să ajung la feminism prin studiile mele la Paris, într-un departament interdisciplinar de „studii feminine”, ceea ce mi-a fost foarte util în arhitectură, pentru a genera o poziție critică și deschisă la alte discipline. Am reușit să construiesc un discurs dincolo de politic și l-am adus în propria practică. Altering Practices este clar o carte feministă, rezultată în urma unei conferințe pe care am organizat-o la Paris, în 1999, iar inițiativa și interesul pe care le-am avut pentru subiect vin nu în ultimul rând și din faptul că sunt femeie: felul în care mă raportez la lume are legătură cu această poziție.
C.F.: Multe femei din domeniul arhitecturii evită să vorbească despre genul lor, poate din dorința de a nu fi etichetate drept arhitecte de succes „în ciuda feminității lor”, discurs care pune feminitatea în categoria „dizabilitate”. Sigur, există și o dorință de a ocoli observații de tipul „ești o arhitectă bună pentru o femeie”. Un alt motiv pentru evitarea discursului despre gen este acela de a se feri de atribuirea succesului „discriminării pozitive”. Dorința de a le evita este de la sine înțeleasă, sunt viziuni trunchiate ale unei realități distorsionate. Totuși, această trecere sub tăcere este în detrimentul dialogului privind incluziunea și vocile multiple în mediul urban. Cum putem contracara narațiunea conform căreia femeile trebuie să renunțe la feminitate pentru a fi bune arhitecte? Aceeași întrebare este valabilă și pentru persoanele cu dizabilități, de diferite rase etc.
D.P.: În Franța și Anglia e din ce în ce mai ușor să fie recunoscute calitățile diferenței în profesia de arhitectură; observ chiar în rândul studenților că există din ce în ce mai multă deschidere către articularea unei poziții feministe. Cred cu tărie că a afirma prin practica ta faptul de a avea alt gen, rasă, clasă și cultură decât grupul dominant nu poate decât să aducă bogăție în domeniul în care activezi. Într-adevăr, se poate ajunge ușor și la conflict, întrucât nu e ușor pentru societățile patriarhale să accepte valorile pe care le-au exclus până acum. Este o chestiune de pierdere de putere. Conflictul este însă un foarte bun catalizator al democrației, atâta vreme cât se rezolvă constructiv. Știu că în România, ca și în alte părți, a fi femeie în arhitectură nu e neapărat o poziție confortabilă, însă continui să cred că diversitatea este o forță și o bogăție în orice domeniu. Diversitatea este un principiu general ecologic, dacă vrei, și trebuie să te lupți pentru a o prezerva!
C.F.: Ești de acord că, în paralel cu marile narațiuni ale practicilor urbane, au existat întotdeauna alte intenții și intenționalități care au modelat orașele în care trăim? Rareori le vedem detașate de contextul lor, așa cum se întâmplă în cazul masterplanuri-lor urbane, fiind cel mai adesea integrate în modele „comune”, care sunt rareori evidențiate. În plus, cel mai adesea, acestea sunt realizate de către cei marginalizați: oameni care rareori se încadrează în marile narațiuni, de la femei la imigranți, persoane cu dizabilități etc. Împreună cu echipa AAA, ai început să studiezi creșterea și impactul pozitiv al acestora. Care a fost motorul inițiativei?
D.P.: Hotărârea de a-i include pe locuitori, utilizatori și cetățeni în general în practica noastră a venit, paradoxal, din experiența românească, unde interesul pentru arhitectura participativă s-a născut în perioada comunistă din experiența (neconstrânsă) de a lucra cu ceilalți. Unul dintre primele noastre proiecte din România a presupus construirea unei galerii pentru și împreună cu artiștii practici din Râmnicu Vâlcea. Un alt exemplu este show-room-ul pe care l-am construit împreună cu câțiva muncitori de la fabrica unde Constantin lucra ca designer, deci totul a fost mereu creat prin colaborare. La căderea comunismului, când ne-am mutat în Franța, am fost amândoi dezamăgiți de abordarea top-down și individualistă a societății capitaliste pe care am descoperit-o acolo; ne obișnuiserăm cu un mod de abordare top-down din partea statului totalitar din Romania, dar a fost o surpriză să vedem același lucru și în Franța. Am început atunci să lucrăm voluntar, în timpul liber, creând proiecte participative. Experiența lucrului „împreună” a rămas cu noi până acum, iar finanțările au început și ele să crească și să se diversifice – de la cele culturale la cele locale și la fonduri europene. A urmat şi recunoașterea: un număr de premii internaționale (în jur de 12–13 în ultima decadă), culminând cu premiul New European Bauhaus, care ne-a fost acordat în 2022. E un pas foarte important care subliniază faptul că acest tip de practică de arhitectură este foarte necesară în Europa.
*“Agrocité“, ziua R-Urban
C.F.: Ar fi posibil să spunem că o „experiență marginalizată” este un teren fertil pentru a modela un oraș mai sănătos pentru toți? Cum s-ar manifesta acest lucru în practica urbană?
D.P.: Nu aș vorbi neapărat despre marginalizare. „Marginal” – din ce punct de vedere? Cine stabilește ce e marginal? Ne-am dat seama, de exemplu, făcând cercetare de impact a intervenției și public utilizator, că persoanele care frecventează proiectele pe care le dezvoltăm au o amprentă carbon mult mai mică decât persoanele de clasă medie din Paris, spre exemplu. Cred că avem multe lucruri de învățat de la persoanele obișnuite să trăiască cu mai puțin: experiența marginalizării generează mai puține deșeuri, e mai puțin bazată pe consum, folosesc în mare parte transportul în comun și aduc de multe ori, datorita background-ului lor, o cultură a redistribuirii de resurse, bunuri și timp, elemente esențiale unei dezvoltări durabile.
C.F.: Bucătăria face parte dintr-un univers înțeles istoric ca exclusiv feminin. Zaha Hadid, prima femeie starchitect, a decis să nu construiască una în propria casă, gest care a fost citit de mulți ca negare a feminității în practica arhitecturală. Ați dezvoltat un dispozitiv numit „Cuisine Urbaine”, în cadrul proiectului Ecobox, centrat pe actul de găti împreună și de a construi o comunitate, un gest antitetic care, în loc să șteargă femininul din arhitectură, îl elimină dintr-un aparat vital, bucătăria, și îl redă tuturor, subliniind în același timp importanța socială a „grijii” ca valoare fără gen. Cum a fost primit?
D.P.: Ecobox este un proiect-sistem care constă într-o serie de dispozitive menite să îi susțină pe locuitori în diferitele lor practici colective în cartier. Printre elementele din sistem se numără și un banc de lucru pentru DIY (do it yourself), un media lab, o grădină mobilă și bucătăria pe care ai menționat-o; toate au fost dezvoltate împreună cu comunitatea. Într-adevăr, „mâncarea” implică pe toată lumea și servește tuturor, fără să țină cont de roluri de gen sau de alte poziții sociale. Toată lumea are acces egal și e invitată să gătească împreună. Mâncarea e un liant social, oamenii se adună împreună în jurul mâncării. Este într-adevăr despre „îngrijire” (engl., care), despre cum să ai grijă și să susții comunitatea în viața de zi cu zi. Noi și la universitate construim momente de conexiune între noi, la masă, unde fiecare aduce câte ceva gătit de el și se discută serios, ca în banchetele antice.
Arhitectura lui Zaha Hadid e într-adevăr foarte diferită și fără corespondent în abordarea noastră. În primul rând, ea a lucrat cu foarte multe resurse în și pentru clase sociale unde actul de a face împreună e de neînțeles.
*Proiect EcoBox. Diagramă de relații
C.F.: Care sunt punctele forte și pericolele practicii AAA de arhitectură și urbanism?
D.P.: Interesantă întrebare. Unul dintre punctele tari este că arhitectura participativă are foarte mare impact social, este incluzivă, implică mulți actori în dezvoltare și creează legături. Suntem foarte atenți la acest aspect și lucrăm activ ca prin practica noastră să schimbăm politici publice și atitudini față de amenajarea spațiului urban, care ne dorim să fie mai democratic, mai ecologic, mai just.
Una dintre provocări apare atunci când ne retragem din gestiune: de multe ori există negocieri despre cine urmează să gestioneze proiectul pe care l-am construit împreună. Câteodată se întâmplă ca această responsabilitate să fie preluată de municipalitate, în alte situații o preiau unii dintre membrii comunității. O a doua provocare este legată de timpul pe care trebuie să îl investim în fiecare proiect. Pentru a le putea duce la capăt, avem nevoie de timp și finanțări din surse alternative. Faptul că avem diferite proiecte cu diferite tipuri de finanțări în paralel face posibilă reziliența practicii AAA.
*Eco-interstițiu “Passage 56“, 2007. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Raimund Binder, Sandra Pauquet, Nolwenn Marchand
C.F.: În loc de concluzie, ce înseamnă pentru tine orașul incluziv?
D.P.: Așa cum povestea Constantin în interviul nostru anterior pentru Zeppelin (numărul 156/ iarna 2019-2020), în timp ce făceam proiectul Ecobox, care ocupa mai multe spații din cartier, atât interioare, cât și exterioare, unul dintre copiii africani cu care lucram a exclamat, la vederea mănunchiului de chei pe care le utiliza Constantin: „Uau, ai chei de la tot orașul?!”, iar Constantin a răspuns: „Da. Și dacă vei continua să lucrezi cu toți cei de aici, vei avea și tu”.
Orașul incluziv este un oraș cu spații deschise pentru toată lumea, un oraș unde se pot crea comunități – începând de la vecinătatea imediată până la locul de muncă și dincolo de el. Poate că nu vom avea niciodată cheile de peste tot, dar le vom avea pe cele care deschid porțile convivialității. Noi, arhitecții, avem câteva chei și putem deschide uși și pentru ceilalți.
DE PROIECTE
Articol conex:
