Un reportaj despre două clădiri în același oraș, cu același program, însă pornind de la două atitudini foarte diferite: Confluences, recent terminat și proiectat de către Coop Himelb(l)au e expresia perfectă a „starhitecturii”, a obiectului mediatic orgolios și fără legătură cu contextul în care este implantat. Muzeul galo-roman al lui Bernard Zehrfuss, în schimb, este o bijuterie uitată a anilor ’70 și, de fapt, un precursor al contextualismului și al arhitecturii topografice și, în mod aparent paradoxal, un model mai fertil pentru o arhitectură contemporană de substanță.
Text: Corina Laza
Fotografie : Ștefan Tuchilă
Context urban și social
Harta culturală a Franţei a suferit puternice mutaţii sub influenţa deciziilor politice în ultimii ani, iar orașul Lyon nu face excepţie. Fosta capitală a galilor, bastion de rezistenţă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un mare pol economic, al treilea oraş ca populaţie din Franţa, Lyon e antrenat de o puternică nevoie de afirmare pe scena naţională şi internaţională.
Orașul a cunoscut o dezvoltare urbană particulară în ultimii 15 ani, concentrată, în esenţă, în cartierul Confluences, o fostă zonă industrială ideal situată la întâlnirea celor 2 râuri principale ce deservesc oraşul, Rhône şi Saône, și în apropierea centrului istoric.
Cartierul Confluences este rezultatul unei ambiţii politice de proporţii cu obiective clare: dublarea suprafeţei centrului şi dezvoltarea unui nou pol cultural şi economic.
Și, cum se întâmplă în astfel de ocazii, unul dintre motoarele noului cartier este o clădire publică majoră, în acest caz un muzeu. Muzeul Confluence se înscrie perfect în tendinţele programului cultural în Franţa anilor 2000. Acestea sunt foarte uşor de trasat şi au ca linie conductoare efectul Bilbao. Comanda politică generatoare de muzee, centre culturale, săli de concerte urmăreşte crearea unor obiecte-semnal, ataşate prezenţei unui preşedinte sau primar, un eveniment marcant pentru oraş și care să devină în acelaşi timp o sursă de regenerare şi dezvoltare urbană, permiţând un câştig financiar constant.
Deseori produsul final este rezultatul unui concurs internaţional, destinat aproape exclusiv «starhitecţilor», puternic marcat de controverse politice, financiare şi sociale. Centrul Pompidou de la Metz (arhitect Shigeru Ban), Muzeul Louvre Lens (arhitect Sanaa), Muzeul Civilizaţiilor Europei şi Mediteranei din Marsilia (arhitect Rudy Riciotti), Filarmonica din Paris (arhitect Jean Nouvel) şi Muzeul Lyon Confluences (arhitect Coop Himmelb(l)au) sunt câteva exemple.
Arhitectura culturală de tip logo, gândită ca o formă de marketing urban, se opune multor exemple de inserţii sensibile în oraş. Așa cum vom vedea mai jos, acesta este și cazul orașului Lyon și al muzeului Lyon Confluences, recent inaugurat.
Autorii sunt cei de la Coop Himmelb(l)au, unul dintre birourile care au trecut cu entuziasm de la avangarda și proiectele subversive din anii ’80 la obiectele spectaculoase, scumpe și cu o estetică accesibilă. Clădirea a fost inaugurată în ianuarie 2015 şi a făcut, de-a lungul întregului proces de realizare, subiectul unor critici greu de egalat. Poate doar Filarmonica pariziană a lui Jean Nouvel să fi stârnit atâtea discuţii în ultimii ani în Franţa. Am mers să o vedem și, dacă tot mergeam la Lyon, am ținut să trecem pe listă și un exemplu clasic (aproape uitat în Franța și, practic, necunoscut în afară) și anume Muzeul Galo-Roman realizat de Bernard Zerfuss la începutul anilor ’70 în vecinătatea sitului arheologic Fourvière.
Ne-a șocat cât de perfect valabil și cât de actual a rămas demersul arhitectural și contextual lui Zehrfuss și cât de distonante sunt cele două abordări. Începem cu exemplul cel mai nou.
Muzeul Lyon Confluences. Spectacol și consum.
Arhitect: Coop Himelb(l)au
Rezultat al ambiţiei politice în căutarea unui simbol care să marcheze accesul sudic al oraşului, Muzeul Confluences exploatează colecţia fostului Muzeu de Ştiinţe Naturale din Lyon dintr-o perspectivă pur comercială. Dintre cele 10 săli de expoziţie doar 4 beneficiază de o colecţie permanentă.
Arhitecții de la Coop Himme(l)bau au imaginat 3 entităţi diferite. La bază, soclul realizat în beton adăposteşte spaţii tehnice, un restaurant, un auditorium şi un spaţiu exterior marcat de o oglindă de apă.
Urmează cristalul, spaţiu integral vitrat articulează în jurul unui vortex o serie de circulaţii deschise ce alimentează o librărie şi oferă o perspectivă asupra râului Rhône.
Norul, construit din metal (oţel şi aluminiu), integrează sălile de expoziţie imaginate ca o serie de «black box» flexibile cu dimensiuni variabile, fără lumină naturală, adaptabile şi privatizabile în funcţie de eveniment, dar şi o cafenea la înălţime cu două puncte de panoramă, către vest şi est.
Muzeul se transformă într-un «mall cultural mulţi funcţional» (un concept din ce în ce mai popular în ultima vreme) în care accesul la comerţ, locuri de întâlnire şi restaurante este independent de spaţiul de expoziţie, izolat şi supus investiţiilor private.
Totul e ambalat în haina datată şi necoordonată a deconstructivismului, semnătura biroului austriac.
Obiectivul pare să fie atins în ciuda controverselor (10 ani de şantier şi explozia bugetului iniţial, 330 de milioane de euro în loc de 61 de milioane conform primelor estimări). Fostul sit industrial al oraşului a devenit un simbol al dezvoltării şi transformării printr-un obiect spectaculos şi neobişnuit.
Anii următori vor dovedi dacă «efectul Bilbao» va funcționa, un lucru dificil, pentru că acest lucru s-a întâmplat foarte rar de la construcţia muzeului care a dat numele fenomenului.
Muzeul Galo-Roman. Arhitectură invizibilă, primatul expunerii și forța gesturilor esențiale
Arhitect: Bernard Zehrfuss
Aproape de centrul oraşului, pe una dintre coline, Bernard Zehrfuss realizează un eveniment unic într-un sit spectaculos: construcţia unui muzeu în imediata vecinătate a sitului arheologic Fourvière printr-o abordare atemporală şi liberă.
Proiectul e imaginat ca o inserţie în colina ce formează scenografia sitului roman, o «arhitectură a invizibilului».
Muzeul subteran are 3 calităţi principale: libertatea de a dezvolta un vocabular modern, calitatea spațiilor, materialului și a luminii, dar și respectul şi lipsa contradicţiilor faţă de contextul istoric. Din perspectivă contemporană, gestul pare natural, însă trebuie să ne gândim că în anii ’70 arhitectura topografică, practic, nici nu apăruse ca mod de gândire, iar ideea de înscriere într-un context era încă o alternativă la practica curentă.
Interiorul dezvăluie o adevărată «catedrală de beton», în care arhitectura se transformă şi se subordonează exponatelor, dar şi sitului.
În totală coerenţă cu operele expuse (în mare parte vestigii romane), parcursul muzeului e punctat de ecrane de lumină orientate spre obiectivele principale ale sitului arheologic.
Muzeul e expresia unei concepţii globale marcate de perfecta coordonare între scenografia interioară şi cea exterioară. Experienţa Centrului de Industrie şi Tehnologie (CNIT) de la Defense, dar şi a Sediului UNESCO din Paris se materializează la Muzeul Galo Roman prin interpretarea grafică a betonului brut.
La interior circulaţii fluide articulează exponatele, la exterior volume simple marchează accesul şi ecranele de lumină.
Muzeul galo-roman e o experienţă unică, în care interiorul şi exteriorul sunt martorii unui eveniment interactiv, un spaţiu în care arhitectura creează o relaţie simbiotică împreună cu conţinutul cultural.
Desenul spaţiului, înlănţuirea volumelor sunt cele ce creează firul epic al clădirii, nu dorinţa de a crea o anvelopă spectaculoasă în jurul unor volume abstracte.
Cultură și consum
Comparaţia acestor muzee reprezintă un exerciţiu fertil. Cele două clădiri reprezintă două epoci foarte diferite, atât din punctul de vedere al expresiei arhitecturale, cât mai ales ca mod de concepere şi experimentare a spaţiului cultural.
Primul încearcă să activeze un sit, creând un semn. Al doilea se dizolvă total în context, fiind absorbit, practic, de sit. Diferenţele sunt bineînţeles create și de multitudinea de parametri diametral opuşi: de la contextul fizic până la cel financiar sau politic. Trebuie observat însă că gesturi precum Muzeul galo-roman sunt din ce în ce mai rare în ultimii ani; programele culturale au devenit nu doar monumente-instant pentru orașul respectiv, ci chiar mărfuri de export, exemplele antenelor Louvre şi Pompidou din afara Franţei sau a «lanţului» de muzee Guggenheim sunt mărturii ale acestui fenomen.
Rămâne speranţa că mici intervenţii, precum Muzeul Soulages realizat de spaniolii de la RCR în sudul Franţei, vor continua tradiţia muzeului ca un spaţiu în care cultura este o experienţă, nu un produs de consum.
