Articol revista # 130

 

Editorial: Starchitecture și modernitatea momentelor colective

 

Text: Cosmin Caciuc

Mai rar ocazia în Zeppelin să publicăm starchitecture: prezența lui Frank Gehry ar părea insolită, dar să fim sinceri: am publicat de-a lungul timpului și Zaha Hadid, și Steven Holl, și Rem Koolhaas, și Morphosis, și Daniel Libeskind, și SANAA, și Alberto Campo Baeza… Devine cumva evident faptul că trăim sub presiunea culturală a diversității momentelor individuale, de vreme ce etosul colectiv în profesia noastră e prea slab perceput. Pelerinajul la ceea ce e „spectaculos” devine o rețetă turistică de succes în toată lumea dezvoltată, iar municipalitățile nu scapă ocazia să bifeze câte o „semnătură” de vedetă în skyline-ul urban.

Ilustratie din expozitia Vederi incantatoare

La noi, încă nu s-a activat acest fenomen în sensul concret; îmi amintesc doar de propunerile lansate pentru București în epoca boom-ului imobiliar, fără succes însă, de birourile Murphy Jahn (proiectul Esplanada, 2007) și Zaha Hadid (Dorobanți Tower, 2008). Dar dezbaterea pe tema intervențiilor speciale/individualiste rămâne cantonată mai mult între specialiști. Opinia publică percepe fenomenul modernității încă în mod disjunct, în opoziție cu modelul orașului istoric: fie standardizare insipidă, fie obiecte excepționale. Foarte rar s-a discutat la nivel de masă de modernitatea fără staruri, de arhitectura bună și diversificată pentru oraș care nu vrea să arate ca o pastișă cu aluzii medievale, dar nici ca o colecție de momente individuale incongruente, gonflate de o ideologie futuristă sau de dorința de afirmare a valorilor corporatiste.

Cred că singurul moment de mare amploare de la noi, după 1990, când s-a încercat o astfel de discuție pe tema arhitecturii pentru oraș, cu vocație colectivă asumată, a fost concursul București 2000. Însă concluziile de-atunci, sub coordonarea unui juriu prestigios și a unei participări internaționale impresionante (cu multe vedete de altfel) s-au diluat și în cele din urmă au fost abandonate. Capitala a fost lăsată în voia inițiativelor individuale aleatorii sau a grupurilor de investitori privați. Nu mai avem încă o modernitate a momentelor colective, doar o sumă heteroclită de piruete individuale la scară redusă. Marile vedete internaționale încă nu au punctat exploziv vreun amplasament privilegiat. În schimb, arhitectura modernistă de pe Bulevardul Magheru, care a exprimat pentru o scurtă perioadă de timp etosul colectiv al modernității, dispare complet sub imensele bannere publicitare, dacă nu cumva mai are puțin și cade la următorul cutremur. Și atunci chiar o să ne gândim din nou la un Gehry salvator mai degrabă decât la construcția unei viziuni colective pe termen lung.

Tocmai s-a încheiat excelenta expoziție de la Sala Dalles din București, intitulată „Vederi Încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60–’70“, organizată de Asociația pepluspatru, în colaborare cu Muzeul Național de Artă Contemporană (publicată și în numărul trecut din Zeppelin). Cred că avem de învățat dintr-un astfel de moment al modernității coerente fără staruri, mult mai mult decât de la Zaha Hadid sau Frank Gehry. Voi prefera oricând un moment „utopic” de viziune colectivă, unuia individual de virtuozitate profesională. Și poate că de-aici începe dezbaterea despre urbanitate până la urmă.

* Ilustrație din expoziția „Vederi Încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60–’70“ (Asociația pepluspatru)

1