Text & foto: Mugur Grosu
În toamna lui 2018, la invitația companiei elvețiene Geberit, care sponsoriza expoziția Victor Papanek – The Politics of Design, de la Vitra Design Museum, am călătorit în Basel și Weil am Rhein, vizitând două țări în două zile, Elveția și Germania. De fapt, pot spune că am pășit în trei țări, căci am aterizat pe EuroAeroportul Basel-Mulhouse-Freiburg, care se află pe teritoriul Franței. Acesta deservește toate cele trei țări, sub administrare comună franceză-elvețiană – lucru cu atât mai interesant cu cât Elveția nu e în UE, nici în Spațiul Economic European. Planurile pentru acesta au precedat ideea de Europă Unită, fiind inițiate în anii 30 (!), stopate de-al doilea război mondial și reluate imediat după. Cum eu am copilărit în totalitarism iar spectrul pușcăriei comuniste încă-mi mai provoacă frisoane, orice trecere de graniță mă emoționează, dar aici chiar a fost special: parcă prindeam simultan o eclipsă de soare și o cometă.
Sigur, m-ar fi putut inflama și faptul că mă-ndreptam spre unul dintre orașele cu cel mai ridicat standard de viață din lume, pe lângă care Bucureștiul pare o varză alăturată unui ou Fabergé: Basel ocupă locul 10, imediat după Copenhaga în topul Mercer’s Quality of Living Survey pe 2018, în timp ce capitala noastră e abia pe 107 și printre codașele Europei. Dar, ca cetățean universal ce-am ajuns după evadarea din spațiul concentraționar, mă simt acasă oriunde, celebrând mai degrabă lucrurile mărunte decât cele copleșitoare. E lirismul pionului care traversează tabla de șah: orice câmp din scurta-i călătorie e palpitant, iar șansa de-a fi convertit în regină – puțin probabilă. Cam asta-i cheia în care voi și povesti.
Din perspectiva pionului-pieton, primele emoții – nu neapărat roz – mi le-au oferit bicicliștii. Și-o spun ca ciclist, dintr-un oraș care a reușit “performanța” ca-n 10 ani să treacă de la 122 de km de piste de bicicletă (și ăia vai de ei) la doar vreo 10. În sens invers decât restul lumii. În Elveția, în urma unui referendum menit să încurajeze mobilitatea lentă, elvețienii tocmai votaseră în septembrie, cu majoritate covârșitoare, pentru consfințirea în Constituție a drepturilor cicliștilor și, implicit, pentru dezvoltarea infrastructurii velo, la patru decenii după ce pietonii câștigaseră acest privilegiu. Basel avea deja reputația de bike-friendly – unul dintre criteriile care-l mențin în topul orașelor cu standard înalt de viață. Într-adevăr, bicicletele sunt peste tot – literalmente, pentru că (lucru mirabil) n-am prea văzut piste, și toți par să le acorde prioritate. Inclusiv pietonii, și-aici vin emoțiile: nu mă puteam zgâi prea mult în sus la clădirile din centrul vechi de grija bicicletelor care-mi vâjâiau pe lângă urechi.
La scară umană, în schimb, am savurat susurul fântânilor și cișmelelor care parfumează orașul – aveam să aflu că-s peste 300 (m-aș fi putut crede în Orașul fântânilor, dar ce să mai zici despre Zürich, care are peste 1200?). Lipsite de grandoarea și autosuficiența artezienelor care-mpopoțonează, de regulă, marile orașe, acestea-s în schimb pretutindeni, fermecătoare și generoase, cu apă bună de băut.
Prilejul de a privi în tihnă pe sus mi l-a oferit malul Rinului, de unde-am putut contempla instalația temporară de artă Jardin des Planetes: 12 baloane mari, cu diametrul de 4 metri, realizate de 12 artiști locali și străini, pluteau peste inima orașului. Noaptea, când erau luminate ca lampioanele chinezești, chiar ziceai că-s planete, oferind orașului propriul cosmos și aducând ideea de univers și globalitate la scară umană.
Tot pe malul Rinului, noaptea, am remarcat altă instalație, care m-a intrigat: un soi de graffiti realizat cu neon; i-aș fi putut spune street art, dacă nu se afla deasupra apei, sub podul Johanniterbrücke. Nu striga “artă”, părea mai degrabă o declarație de iubire mai dichisită, etalând doar textul ăsta: “Claudia ich liebe dich oder so 22:25 uhr” – Claudia, te iubesc, sau așa ceva, ora 22:25.
După ceva scormoneli am aflat că-i o instalație de artă realizată la începutul mileniului de sculptorul Mark Handforth (născut în 1969 la Hong Kong, stabililit în Miami). În bântuielile sale prin Basel fusese inspirat de mesajul acesta, scris cu spray pe un zid de-un îndrăgostit anonim. “Originalul” a fost șters, probabil, demult, dar instalația e îngrijită cu sfințenie: cam la fiecare 5 ani, când tubul de neon se prăjește, instalația e refăcută identic. Nu știu dacă dragostea necunoscutului încă mai pâlpâie, dar ideea restaurării și conservării acelei dâre luminoase umane îmi pare plină de lirism.
E, poate, cel mai nimerit interludiu spre o discuție despre arta “mare” și muzeificare.
Kunstmuseum Basel nu e doar cel mai mare muzeu de artă elvețian, dar și prima colecție publică de artă din Europa (din 1661). N-am fost surprins să descopăr, în curtea sa, faimoasa sculptură Burghezii din Calais, a lui Rodin – în lumea largă există 12 versiuni identice, și cred că entuziasmul cu care au fost comisionate are legătură nu doar cu faima, ci și cu faptul că dau mărturie despre o anumită relație cu orașul: în timpul războilui de 100 de ani, după un lung asediu al cetății Calais, în fața armatei engleze au ieșit 6 oameni de vază – desculți, în straie umile și cu câte-o frânghie legată de gât, oferindu-și viețile în schimbul salvării cetății și sufletelor pe care le-adăpostea.
Au fost cruțați, iar peste mai bine de jumătate de mileniu orașul Calais a turnat în bronz pilda lor. Nu toți au fost fericiți cu soluția lui Rodin, care-a optat pentru un memorial la scară umană: a încălcat și canonul piedestalului impozant, piramidal și înzorzonat, și pe cel al posturii glorioase a eroilor. De altfel, pentru o vreme lucrarea a și fost arbitrar cocoțată pe-un soclu, deși autorul o dorise la sol, în rândul cetățenilor, în cotidian.
Kunstmuseum a tot crescut, odată cu impresionanta colecție, așa că s-a tot mutat și extins, iar în 2016 și-a inaugurat o nouă aripă (Neubau, proiect al arhitecților locali Christ & Gantenbein), care-i legată de cea veche (Hauptbau, 1936) printr-un pasaj subteran pe sub strada Dufourstrasse.
Noua aripă e dedicată artei contemporane, și-am fost bucuros să-ntâlnesc aici vechi prieteni. De pildă unul dintre pionierii minimalismului, Frank Stella (născut în 1936 în SUA), prezent cu multe lucrări din seriile sale dungate, precum această piesă din seria V, Ifafa II (1964, pulbere metalică și acrilic pe pânză).
Perioada asta “dungată” a-nceput printr-o serie de picturi negre, cu simple benzi de vopsea între care pânza era lăsată aparentă, cea mai faimoasă fiind intitulată, provocator, Die Fahne Hoch! (Steagul sus!), după un vers al imnului partidului nazist. Contrariantă trimitere, și atât de fierbinte pentru un artist mai degrabă rece, care considera pictura “o suprafață plată vopsită și-atât”. Cel mai probabil lua, astfel, în derâdere ideea de noimă, de afectare și de mesaj în artă, ca reacție la retorica expresionismului abstract.
Cu atât mai interesant a fost, pentru contrabalans, să prind încă deschisă expoziția altui american, mult mai tânăr, Theaster Gates (n. 1973) – Black Madonna, o mostră puternică de artă ca practică socială, sau (cum i se mai spune, mai degrabă-n derâdere) artă angajată. În deschidere, m-a surprins să văd expusă aici o pictură din 1530 a pictorului olandez Maerten van Heemskerck – Fecioara cu pruncul în fața unui peisaj, pe care Theaster Gates a supraintitulat-o, provocator, The Ghetto Madonna.
Ce-i drept, și pictura pare cam îndrăzneață: „pruncul a întors capul laptelui matern și are o căutătură dubioasă, în timp ce modelul Fecioarei pare să fi fost o prostituată, după privirea de vino-ncoa”, și-a argumentat el alegerea. Expoziția sa nu explorează doar cultul Madonei Negre – religios sau laic (trecând în revistă atât iconografia creștină cât și cea comercială, a starurilor și foto-modelelor) ci și condiția socială a periferiei. Și poate cele mai puternice sunt lucrările sale realizate din smoală și bitum, inspirate de munca anevoioasă a tatălui său ca lucrător la izolarea acoperișurilor. Aici, Tar Baby III (2016 / lemn, cauciuc, gudron)
În plan personal, expoziția The Black Madonna mi-a amintit de perioada când, inspirat de campania lui Obama – Change. We can believe in – îmi făcusem un tricou cu același mesaj și portretul acela iconic din adolescența lui Eminescu, dar negru. Pentru că nici eu nu „atentasem” la pudoare, nu fluieram în biserica neamului, doar chestionam condiția marginalilor, establishment-ul cultural și fixația pentru anumite „tării” (ca s-o spun eminescian) prin care „farurile călăuzitoare” băgate în ochi devin de fapt instrumente ale orbirii, acoperind sclipirile de lângă noi.
În particular, e foarte relevant că Theaster Gates e și fondator al Fundației Rebuild Chicago, implicându-se în renovarea clădirilor dezafectate și abandonate din partea de sud a orașului și transformarea lor în instituții culturale.
Tot de Chicago este legată și formarea artistului Claes Oldenburg (american născut în 1929 în Suedia), cu care putem duce mai departe ideea de demitizare, ba chiar de frivolitate aparentă a artei (dacă o raportăm la marile obsesii și teme). Aici, un detaliu din lucrarea Sobă (Mâncare asortată pe sobă, 1962).
Nevinovată și jucăușă, ca toate lucrările sale – fie sculpturi soft, ca aceasta, fie instalații de artă și structuri arhitecturale ce reproduc la scară enormă obiecte comune, din viața de zi cu zi – lingură, fierăstrău, târnăcop, ștampilă, ștecher, furtun de grădină, cârlig de rufe, ac de siguranță, cotor de măr, fluturaș de badmington sau bețe de chibrit – cu cât mai banale, cu-atât mai mari, încât nici n-ar încăpea ușor în muzee. De altfel, din anii ’70 s-a dedicat aproape exclusiv comenzilor publice, care-au venit din toate colțurile planetei. A doua zi aveam să văd pe viu, la Vitra Design Museum, una dintre faimoasele lui instalații, Balancing Tools – un ciocan sprijinit pe un clește și-o șurubelniță.
Instalată în 1984, aceasta fusese comisionată de proprietarul Vitra, Rolf Fehlbaum, ca un cadou-surpriză pentru tatăl său, Willi , căruia entuziasmul față de opera cuplului de designeri Charles & Ray Eames îi adusese exclusivitatea producerii mobilierului lor în Europa. Modul acrobatic în care-s expuse cele trei unelte de bază evocă pasiunea lui Charles Eames pentru circ, dar și dansul – în relație cu un obicei vernal anual din Basel, în care reprezentări simbolice ale breslelor muncitoare – Sălbaticul, Grifonul și Leul – dansează împreună pe podul de peste Rin.
În anii următori, Fehlbaum avea să comisioneze, pentru campusul Vitra proiecte ale arhitecților Tadao Ando, Zaha Hadid și Frank Gehry – care-a creat muzeul de design ce găzduiae acum expoziția dedicată lui Victor Papanek. Dar despre asta cu altă ocazie :)
Mulțumiri partenerului Geberit – lider european în tehnologia sanitară și sponsor al expoziției The Politics of Design – care-a făcut posibil acest voiaj, și echipei care ne-a însoțit, asigurându-ne o experiență foarte, foarte plăcută.
DE PROIECTE
