Text: Ștefan Ghenciulescu (membru al juriului)
La arhitectură, secțiune ce a inclus amenajările interioare, au fost 106 proiecte înscrise, dintre care 34 expuse (două dintre cele alese au fost retrase); la design de produs, au fost expuse 51 din 135 înscrise ; la design grafic și ilustrație, fashion, proiecte multidisciplinare, lucrurile au stat cam la fel.
Nu știu cum se întâmplă lucrurile la alte discipline, însă, din toată experiența proprie sau din informații recente, cam niciodată la anualele sau bienalele noastre de arhitectură nu se ating aceste rapoarte. Sigur, poate că ne autocenzurăm mai mult la trimiterile pentru evenimente (aproape) strict profesionale decât la Romanian Design Week (RDW), ce se adresează în mod programatic în primul rând societății. Apoi, la RDW arhitectura e una din secțiuni, în timp ce la evenimentele tip bienală și anuală, arhitectura e domeniul ce cuprinde o grămadă de secțiuni : de unde și o fragmentare a prezenței, deci și o indulgență mai mare pentru a nu se ajunge la secțiuni cu doar câțiva participanți.
Chiar și așa, disproporția este enormă. Cred foarte sincer că trebuie să fim mai exigenți și să nu încercăm să ieșim în lume doar cu operele decente, ci într-adevăr cu cele care sunt relevante.
Selecția dură de la RDW asigură un nivel general foarte ridicat al lucrărilor expuse și le transformă cu adevărat în modele, indiferent de tendințele și filozofia pe care o exprimă. M se pare acest lucru cu atât mai important cu cât expoziția se adresează și este cu adevărat vizitată nu doar de designeri și arhitecți, ci și de câteva zeci de mii de oameni. Asta înseamnă că ieșirea „dintre noi” nu înseamnă să devii mai accesibil în sensul rău al cuvântului, făcând rabat de la calitate și căzând în populism, ci, dimpotrivă, să dai un mesaj mai concentrat și mai clar.
Cred că avem de lucrat mult la asta, în lumea arhitecților : la ieșitul cu adevărat în lume, care ne reușește greu (dar care nu e imposibil, așa cum o arată ultimele ediții ale Bienalei de la Timișoara), dar și la pusul în context și auto-chestionarea meseriei și a ceea ce producem, la rolul nostru, dar și la felul în care intrăm cu adevărat în dialog cu alte discipline și cu societatea în general.
Ceea e mă duce la altă trăsătură specifică RDW: dialogul între disciplinele vizuale. Mi se pare enorm de important faptul că expoziția generală radiografiază un fenomen creativ general și că arhitectura stă alături de designul de obiect, de cel grafic, dar și de tipuri de design cu care de obicei nu prea avem de-a face, cum ar fi cel vestimentar. Se vede mai clar un aer comun , atunci când el există, dar și ce categorii sunt mai puțin favorizate : designul grafic înflorește, designul de obiect se chinuie, pentru că are nevoie de producție, de industrie, de piață și de sprijin instituțional și privat; apoi, să creezi haine în România e un act de eroism; și așa mai departe.
Selecția fiecărei categorii este treaba unui juriu separat. În ultimii ani însă au apărut premiile. Trebuie subliniat că numele e cumva impropriu, pentru că RDW nu este un concurs : cum spuneam mai sus, selecția pentru expoziție e cea care contează. Premiile sunt mai degrabaă o recunoaștere a unor calități speciale, a unei semnificații ce merită afirmată și promovată mai puternic. Dacă vreți, e vorba de calitățile și de valoarea operelor de dincolo de categoria din care fac parte.
De aceea, cred că este și extrem de potrivită formula aleasă de organizatori, prin care aceste premii se acordă de către toate juriile reunite. E excelent să îi auzi pe designerii grafici sau pe editorii de modă vorbind despre arhitectură; e sănătos și antrenant să ieși din zona ta de confort și să te uiți către vecini. Și, în sfârșit, e foarte bine cum premiile împreună încep să spună câteva ceva despre modelele, obsesiile și contextul nostru cultural.
Ar mai fi multe de spus, inclusiv despre zonele în care și RDW mai are de lucrat: echilibrarea disproporției dintre amenajări interioare și clădiri (mult prea puțin prezente – e clar că lumea crede că aici trebuie să vii mai mult cu design); sau o proporție mai puternică de femei într-un juriu care e încă mult prea masculin.
Rămânând însă la ediția din acest an, aș vrea însă neapărat să discut puțin despre criteriile la secțiunea Arhitectură și despre ce zic ele despre practica de azi. Membrii juriului trebuiau să dea note de la 1 la 5, luând în considerare conceptul (30 %) și estetica (25% – însă unde trebuia luată în considerare și relația cu contextul, funcționalitatea (15 %), însă și inovația (20 %) și impactul (10 % – e vorba de felul în care proiectul contribuie sau nu la calitatea vieții din comunitatea în care se așează). Nu știu dacă însăși echipa RDW și-a dat seama ce criterii bune a produs; pe mine m-a frapat ce bine ajung ele să descrie o realitate arhitecturală. Aplicându-le în procedura de selecție, chiar și cele mai bune proiecte cu greu reușeau să treacă de nota 3-3,5 din 5. Asta pentru că inovația e încă foarte greu de găsit în practica românească; contextul nu e favorabil (cineva trebuie să vrea să plătească pentru ea, sau măcar să fie interesat), dar nici noi nu avem exercițiul de a merge mai departe, de a încerca altfel de soluții și de a trece de rezolvarea propriu-zisă, oricât de corectă și de frumoasă. Impactul e, ce-i drept, greu de judecat, mai ales la proiecte mai noi, însă poate fi luat în calcul dacă ne uităm la funcțiune: o clădire publică bună este, evident, mai importantă decât un apartament sau un bar – și vedem de fapt cât de multe apartamente și baruri cu valoare arhitecturală avem, dar ce puține clădiri publice. Chiar și o funcțiune comercială însă poate avea un impact atunci când are și o componentă socială. Modelul de bună practică, activarea patrimoniului, ajutorul dat integrării sociale, prezervarea de tehnici și practici valoroase, crearea de loc public într-o țară unde spațiul public veritabil, interior sau exterior, aproape că nu există sunt calități care dau seamă despre impactul social arhitecturii.
Deși grila se referea la selecția generală, mie mi se pare că ea poate servi la justificarea proiectelor premiate:
Astfel, Sediul filialei OAR București (Starh) este un model de regenerare a unui patrimoniu minor (o casă valoroasă, însă neînscrisă pe vreo listă de monumente), de invenție spațială și de integrare a unei funcțiuni instituțional-private în spațiul social al orașului; amenajarea în cel mai modern spirit de către Alexandru Szüz Pop a unui apartament din blocul Ertler din Oradea este și un model de intervenție asupra unei clădiri valoroase și de recuperare a memoriei; Casa memorială Anton Pann (Zeppelin) e unul din foarte puținele proiecte de muzeu din ultimii ani și o încercare de a aduce cultura către tineri; Farmacia CC (Studio EST) injectează inovație într-o tipologie obosită și aduce împreună tehnologia și un spirit vechi; reamenajarea concept store-ului Meșteshukar ButiQ (Stardust Architects) sprijină un proiect social și vorbește despre relevanța actuală a meșteșugurilor.
În funcție, desigur, de specificul disciplinei, cred că criterii asemănătoare se regăsesc și la celelalte discipline – sau, cel puțin, așa mi s-a părut din discuția finală. Sunt convins că arhitecții și designerii prezenți în expoziție or să aibă din ce în ce mai multe de zis.
Premiile RDW 2019 – Arhitectură
Arhitectură construită
STARH – Sediul filialei București a Ordinul Arhitecților din România
Foto: Radu Malașincu
Iulia Stanciu și Florian Stanciu au fondat biroul STARH în 1996. Lucrările lor au fost premiate la Bienala și la Anuala de Arhitectură București, iar în 2019 au fost reținuți pe lista scurtă pentru Premiul Mies van der Rohe. Au fost publicați în Phaidon Altas of Contemporary World Architecture, iar lucrările lor au fost prezentate în Pavilionul Romaniei la Bienala de Arhitectură de la Veneția.
Sediul filialei București a OAR (Ordinului Arhitecților din România)
Casa, construită în 1927 de unul dintre arhitecții exponenți ai stilulului neoromânesc, arh. Florea Stănculescu, a fost folosită ca locuință unifamilială. Principala provocare a fost obținerea unui nou statut public, de reprezentare, pentru instituția OAR.
Tema de proiectare a constituit subiectului unei competiții locale de conversie a casei în Sediul filialei București a OAR (birouri, biblioteca, camere pentru întâlniri, ateliere, etc.)
Parcela este parte a țesutului istoric Bucureștean, însă se află într-o piață urbană destructurată. În acest context eterogen, casa pare nealiniată în unicitatea ei care, paradoxal, îi conferă aparenta delicatețe, ca fragment de oraș interbelic adus în prezent. Am încercat să nu intervenim în mod evident, așadar proiectul a fost despre intuirea măsurii în care intervenția se păstrează greu observabilă.
Arhitectură de interior
Alexandru Szüz Pop: renovarea unui apartament din blocul Ertler, Oradea
Alexandru SZŰZ – POP a studiat arhitectură la Universitatea din Oradea Facultatea de Arhitectură și Construcții. Din 2015 este membul echipei Attila KIM • Architects, în această perioadă participă la realizarea proiectelor pentru care biroul este apreciat prin premii în diferite categorii la Bienala Națională de Arhitectură 2018, premiul categoriei Arhitectura locuinței în cadrul BATRA 2017 și nominalizare pentru premiul de arhitectură contemporană al EU – premiul Mies van der Rohe 2017.
Renovarea locuinței de la etajul 1 al imobilului Villa ERTLER, situat în zona centrală protejată a municipiului Oradea, construit la începutul anului 1900, propune reconfigurarea spațială a apartamentului pentru a răspunde cerințelor contemporane de locuire și a nevoilor noului proprietar.
Soluția adoptată propune poziționarea funcțiunilor principale în jurul unui volum central care înglobează toate dotările locuinței, marcat de o fantă decupată în tencuială.
Tavanul din beton expus împreună cu corpurile de iluminat așezate pe poziția traseelor electrice originale, crează o legătură între trecut și prezent prin care întreg spațiul funcționează ca o capsulă a timpului deschisă permanent.
Panoul glisant de sticlă cu motive inspirate din geometria tâmplăriilor originale separă zona de zi de bucătărie.
Aspectul final este dat de textura și calitatea materialelor împreună cu nuanțele neutre folosite în jurul pieselor de mobilier clasice de la începutul secolului douăzeci.
Arhitectură de interior
Stardust Architects – Mbq: Războiul de țesut
Foto: Vlad Albu / www.vladalbu.com
Stardust architects* caută experiențe poetice în procesul de design, din dorința de a încetini automatismele de utilizare a obiectelor, a spațiilor, propunând momente de liniște, prezență sau reflecție.
Stardust architects* sunt Anca Cioarec și Brîndușa Tudor, arhitecți și asistente la catedra de Introducere în proiectarea de arhitectură a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.
Au fondat Stardust architects* în 2011.
„Războiul de țesut” este proiectul câștigător al concursului pentru reamenajarea magazinului Meșteshukar Boutique.
Gândul de început a fost recuperarea unei amintiri:
„Simt atât de clar cum îmi treceam degetele printre nuielele verticale ale coșului, simt cum unele erau moi si flexibile iar altele se frângeau, simt făina pe palmele ei și fermitatea nodurilor degetelor din aluatul de pâine.
Nu știu cum să spun altfel decât că îmi amintesc cu degetele.
Iar aducerea aminte nu pare sa fie declanșată de creier, ci de vârfurile degetelor, de brațe. Corpul implicat în proces își aduce de fapt aminte.
Și amintirea meșteșugului înseamnă amintirea procesului, nicidecum a rezultatului.
Un loc ce năzuiește să păstreze meșteșugul viu ar trebui să fie ca o aducere-aminte, să aibă unelte și materie primă, să nu te sfiești sa-ți tragi un scaun și să-ți lași mâinile să lucreze. Să fie atelier, mai mult decât magazin. Să fie o casă tactiă pentru amintiri.„
Arhitectură de interior
Zeppelin – Casa Memorială Anton Pann
Foto: Andrei Mărgulescu
Arhitectură de interior
Studio EST – Farmacia CC
Alexandru Muntean – studio Est
Pornită ca o idee în Shanghai, înființată la București în 2015, studio Est este o rețea colaborativă formată din patru arhitecți permanenți – Alex Muntean, Alexandrina Remescu, Călin Lambrache, Valeriu Nicolaides și alte minți creative. Membrii studio Est sunt obisnuiți să lucreze la proiecte de scări diferite, de la amenajări interioare pană la masterplanuri. Arhitectura lor nu aparține unui curent sau stil specific ci mai degrabă împrumuta și îmbină idei diverse pentru fiecare proiect.
Farmacia CC
Spațiul prezentat este localizat în zona Dorobanți din București. Pentru realizarea lui a fost nevoie de o reconversie funcțională și de adaptarea configurației planului astfel încât în interiorul lui să poată funcționa o farmacie.
S-a dorit crearea unui spațiu care să revină la ideea farmaciei clasice, a unui mod de îngrijire personalizat unde cumpărătorii se sfătuiesc cu farmacistul, nu au posibilitatea să vadă medicamentele și să le aleagă singuri și în același timp să existe o receptură unde se prepară produsele farmaceutice, receptură care este vizibilă atât din interiorul spațiului cât și din exterior.
S-a pus accentul pe cele 3 elemente esențiale ale farmaciei clasice: dulapurile speciale pentru medicamente, counter-ul pentru servire și laboratorul destinat preparării produselor farmaceutice, toate celelalte elemente adiacente acestora fiind trecute în planul secundar și formând o cutie sterilă care le adăpostește.
