Highlights Zeppelin #147 (septembrie–noiembrie 2017)

DOSAR: LOCURI DESCHISE
Bucureștiul nu are piețe veritabile. Baia-Mare și Clujul nu se mai opresc din amenajat (p.080, 092). Cum să fabrici spațiu public prin artă: Dan Perjovschi, tranzit.ro, Sandwich, Spațiu
expandat (p. 044). Orașul refugiaților (p. 120). În loc de mașini, plajă, la Paris (p. 132).

PRECUM ȘI:
Două case mari și două mici (p. 020, 144, 156, 164). PUCK – pop‑up creative kit @ Sala Dalles – arheologie culturală urbană (p. 182). FLIP – şcoala de bani pe roţi (p. 212).

*Cum să recucereşti spaţiu public. MVRDV, Seoullo 7017 Skygarden. Autostradă urbană transformată în promenadă plantată

Intro DOSAR: Locuri deschise
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Andrei Mărgulescu, Ștefan Tuchilă, Dan Perjovschi

(Non)/(Re)/(Neo) – public

Ce au în comun mașinile parcate pe trotuar, gardurile de tip nou – înalte și opace, mallurile, avalanșa de statui fără nicio legătură între el sau cu locul în care se așază, reclamele uriașe de pe fațadele unor clădiri locuite sau care îți blochează drumul ca pieton, chioșcurile puse cum se nimerește, terasele din centrul vechi care devin adevărate (și complet ilegale) clădiri?

Ei bine, toate acestea țin de divorțul între cetățenii României și spațiul lor public. Dacă înainte de 1989, spațiul public era „al lor”, al lui Ceaușescu și al întregului regim, un loc de exprimare și control din partea puterii, în post-comunism el nu a devenit „al nostru”, ci al nimănui. Sigur, e cât de cât administrat, întreținut (uneori se bagă bani imenși în el), dar nu este simțit ca un bun comun. Individualismul exacerbat ce a luat locul colectivismului impus, precum și tendința de retragere, protecție și ascundere în cochilia proprie au dus la o paradigmă a locurilor private sau privatizate, acaparate, cu limite cât mai puternice și cu cât mai puține legături cu un spațiu public consumat, abandonat și canibalizat.

Îmi dau seama că paragrafele de mai sus repetă mai mult sau mai puțin și ce scriam acum 10–11 ani, înainte de intrare în UE, boom, schimbări radicale în societatea și teritoriul românesc. Cam toate fenomenele citate au supraviețuit. Unele s-au intensificat. Astfel, mallurile, puține prin 2006, au explodat ca număr, mărime și complexitate. Astăzi nu te mai duci doar la shopping și film, ci şi să faci sport sau la expoziții de artă, vezi bine. Iar de curând, la modelul cel mai serios, guvernanții discută despre birouri de pașapoarte și alte acte la mall: cum capele există deja la unele malluri, instituțiile publice rămâneau practic singura verigă lipsă în victoria deplină a surogatului de oraș.

Ei, da, dar pe de altă parte, au explodat și spațiile pietonale, piețe și străzi, au apărut (noii) bicicliști. Spațiul public a ajuns din nonsubiect temă predilectă și uneori chiar strategie pe bune și țel consensual, așa cum se poate citi și în articolul lui Eugen Pănescu. Nu toate sunt bune. Există o galerie a ororilor publice care o domină cu succes pe cea a ororilor private, iar primarii-arhitecți parcă nu au fost nicicând mai siniștri. Iar, printr-o deturnare ironică și perversă, spațiile eliberate de mașini sunt reocupate sălbatic în scopuri individuale, de obicei comerciale. Așa se întâmplă în mod paroxistic în partea de centru istoric pietonalizată a Bucureștiului, energică – ce-i drept –, dar limitată strict la caracterul de food-court în aer liber, și unde ai chiar mai puțin loc de mers printre terase decât înainte printre mașini.

E loc mult de luptă, dar și de colaborare, coordonare de energii și negociere de interese. E foarte nevoie și de o privire mai de ansamblu și de privirea fenomenului într-un context mai larg, şi asta pentru că privatizarea spațiului public nu este deloc, dar deloc apanajul României sau al Balcanilor. Nu mă refer aici la mallurile delirante din Golf, sau la comunitățile închise care cuceresc toată lumea urbană, ci la fenomene mai insidioase și la care te-ai aștepta mai puțin. Într-un articol recent din The Guardian, de pildă, apare un reportaj despre invazia discretă a spațiului pseudopublic în acel simbol al democrației urbane care e Londra: piețe, scuaruri, parcuri ce arată exact ca și cum ar fi publice, dar, de fapt, sunt dezvoltări private. Poți trece (nu întotdeauna), dar poți fi dat afară dacă deranjezi – făcând poze, de pildă, sau întrebând al cui e spațiul, sau poate încercând să demonstrezi. Marea Britanie are, ce-i drept, o tradiție a deschiderii limitate (și treptate) a unor teritorii de fapt private, dar acolo era vorba despre un joc clar, în timp ce la noile spații nu prea se știe ale cui sunt, ce ai voie să faci, cine are dreptul să le supravegheze, unde e cu adevărat granița dintre public și privat. În plus, unele locuri sunt privatizate (mai ales din cauza reducerii bugetelor publice) și nu private dintotdeauna.

Explozia terorismului a determinat, evident, și o creștere a închiderii și a supravegherii, dar și o acceptare mult mai mare de către public a acestui control. Chiar dacă uneori motivele țin mai degrabă de mentenanță sau de bani. Iată, această capodoperă arhitecturală și urbană care este Centrul Pompidou, odată cu restaurarea de către, culmea, Piano, unul dintre autorii originali, și-a reînnoit substanța, pierzând încă un element imaterial esențial. Magnificele escalatoare care erau încă publice în anii ’90 (erai controlat la fiecare nivel în parte, dacă voiai să intri) sunt acum disponibile doar din hol, după ce ai luat bilet. Ei, e mai curat, mai sigur, oamenii străzii nu mai ajung acolo, dar au dispărut și milioanele de vizitatori care veneau pentru vederea de sus și care, în mod evident, umpleau și piața, animau spațiu etc. E frapant să vezi cât s-a împuținat lumea și ce strălucitoare, dar și cât de statică a devenit clădirea.

Spațiul public e un subiect atât de vast și de complicat, încât un text și nici un dosar sau carte nu îl pot măcar atinge în punctele esențiale.

Noi ne-am concentrat acum pe (re)câștigarea de spațiu public și, cu excepția a două materiale, pe România. Avem două articole despre străzi și piețe amenajate din Cluj și Baia Mare (e evident, cred, de ce Transilvania și Banatul sunt atât de în fața restului țării), dar și un galop prin locurile sociabilității bucureștene din ultima sută și ceva de ani, de la Iunion la Therme. De-acum clasica intervenție urbană colaborativă e exemplificată prin două operațiuni de construire de mobilier public. Faptul că e vorba în ambele cazuri nu doar despre design, ci și despre construirea unui mecanism de administrare le ridică însă poate din marea de bănci și pavilioane provizorii din ultimii ani.

Un dosar secundar din cadrul dosarului mare se ocupă de modurile în care arta poate produce loc și viață publică veritabilă. Exemplele sunt, zicem noi, excelente. Nu e mai puțin adevărat că sunt nu doar provizorii, ci și limitate prin natura lor. Astfel galeria și grădina comunitară prezentată sunt, de fapt, tot în locuri private, pe care le deschid însă publicului: accesul nu poate însă fi complet liber, iar viitorul este, evident, incert. Astfel de acțiuni nu vor înlocui niciodată locuri comunitare instituționalizate. Însă, în situația actuală, oferă cu adevărat locuri pentru a fi împreună, pornind de la artă, cultură și colaborare, în opoziție totală cu consumerismul dominant. Și mai au calitatea de a construi modele spațiale speciale, limite subtile și tranziții bogate între public și privat. O bruiere a granițelor și o deschidere care este foarte tare în beneficiul unei vieți urbane veritabile și care contribuie la contramodele la autismul, abandonul și acapararea despre care vorbeam la început.
Cele două materiale internaționale cu care încheiem nu sunt despre piețe perfecte, ci tot despre o construire lentă: Mugur Grosu a scris un articol emoționant despre lagărul de refugiați Zaatari din Iordania, ce devine un oraș în toată puterea cuvântului, cu case, străzi, repere și locuri de întâlnire. După care ne reîntoarcem la Paris, unde fostele autostrăzi urbane devin încet-încet spații publice, într-un proces de recucerire ce e departe de pompa marilor operații pariziene, dar inteligent, strategic și aprig dezbătut.

Credem că plimbarea se anunță interesantă.

Sumarul complet –aici

Zeppelin 147 (septembrie – noiembrie 2017) este disponibil în librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, Inmedio și Relay sau poate fi comandat online chiar aici, la prețul de 28 de lei, la care se adaugă transportul prin curier în valoare de 12 lei.
Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, aici.