Un numar fara precedent de santiere ataca Bucurestiul, pe toate laturile sale. E o energie careia nu i te poti sustrage, pe care nu o poti ignora. Pe Eminescu, pe Dacia, aici langa redactie, dar practic pretutindeni, lumea construieste, renoveaza, restaureaza, amenajeaza. Miroase ca un oras care vrea sa-si regaseasca viata, identitatea.
Asa ca pentru toata lumea e mai usor sa treaca cu vederea, sa fie mai toleranta, sa-l uite pe „Ceausescu care a construit atatea si astia nu sunt in stare nici sa zugraveasca ce-a construit el”. Nici nu bagi de seama cum se instaleaza rand pe rand blocotetele noi, cum se fac birouri pana-n cer, transparente si fumate de vreo 50 de ani, nici nu ai apucat sa clipesti ca pleaca monumente si cladiri cu valoare istorica, de modernismul nostru nici sa nu mai vorbim ca despre cat e el de valoros sau important nu stim decit noi, vreo cativa. Bucurestiul incepe sa se umple de constructii, pe aceleasi strazi vai vai, dar se si dilata dincolo de strazile vai vai, si ajunge acum pana la noroaie infernale pe unde nu va trece niciodata masina de deszapezire, caci mai bine sa nu ninga. Totul in jurul meu e santier, totul e veselie, vin investitorii, americanii nostri, vin spaniolii, vin nemtii, francezii, romanii plecati, vin toti si construiesc. Pe ecrane de calculatoare rendere de mare clasa fac orasul asta sa arate ca un colt hawaian insorit, norii pufosi zambesc gratios, soarele e ametitor. Publicitatea isi face treaba ei – la urma urmei, trebuie sa vindem doar visele astea cuiva. Dar atunci cind proiectele se dezlipesc de ecran si mai ales de mintea si de mana arhitectului si ajung in santier, aici lucrurile devin ieftine si triviale, tiguiala, hotie. Ieftinaciune si prostie sub forma de detalii, de materiale aiurea, aruncate la kilometru patrat, unitatea de masura a dezvoltarii noastre multivesele.
Exista multe voci, multi solisti, multe speculatii, multa informatie, multa candoare si prostie, biznis si iar biznis. Te intrebi desigur daca mai e vreun arhitect neangajat, daca mai exista vreun arhitect care nu are de lucru, unul care sa se planga credibil. Una peste alta, s-ar zice ca sunt zorii unei epoci noi, unei superepoci, o luam de unde am ramas acum nu mai stiu cati ani, suntem gata sa ducem orasul mai departe. Daca ma gandesc la istorii recente si la orase in care s-a facut arhitectura noua, pe un fond valoros existent, de ce nu m-as gandi la Milano, unde anii ’50 – ’70, ani cu aceeasi exaltare constructiva poate ca cei de acum de la noi, au lasat un oras frumos. Torre Velasca sau Torre Pirelli i-as vrea si-n orasul meu, in locul bussines center-urilor actuale, noile landmark-uri. Gio Ponti, Pier Luigi Nervi, Figini, Pollini, Banfi, Belgioioso, Peressutti, E.N.Rogers, in fine, lista e extraordinar de mare si de glorioasa.
Cu atata freamat in jur si chef de lucru, de proiecte, de stampile, de afaceri banoase ma intreb cine mai are chef de citit, de studiat, de visat, de discutat, de intrat adanc in probleme. Vine orasul peste noi, si nu are cine sa-l opreasca, nu mai are cine sa-l comenteze, cine sa-l critice, cine sa-i faca opozitie, cine sa-i faca miscare underground, cine sa se fereasca de main stream, cine sa nu vrea sa fie in trend. Fara manifeste de arhitectura, fara spirit, fara cultura, fara semne de intrebare, numai cifre si certitudini, orasul asta parca renaste pe gheata, sau pe nisip, in tot cazul, intr-un fel ce-ti inspira un loc fara radacini consistente, fara destin.
Avem desigur forum si avem mailing list, vorbim despre probleme profesionale, adica anunturi de angajare, avem reviste, si straine, si frumoase, dar prea putini istorici si critici, putini teoreticieni, putini guru, putini maestri, putin din ceea ce e bun, la suta de kilometri patrati, la numarul de locuitori, la numarul de ciobani de la oi, care vor vrea sa investeasca, desigur nu in monumentul lui Bucur. Ma uit la cei tineri, ii astept, ii incurajez. Eu am ajuns la jumatate, am un pic de distanta in urma mea, in fata insa am nelinisti, am angoase, am o cutie ca o trusa de farduri, plina cu nuantate si varii sentimente, potrivite pentru fiecare strada de unde rasar noi si noi santiere.
Uite ca meseria asta are insa si valori educative, este o resursa pentru oras. Talentul risipit pe strazi ar trebui sa construiasca o societate mai buna, o lume mai respirabila si un loc caruia sa-i apartii. Caruia sa vrei sa-i apartii. Prin propria dorinta desigur si nu obligat, fortuit.
Intimplare fericita: la Centrul Ceh, prezentarea lui Ivan Kroupa de luna aceasta a umplut sala cu foarte multi tineri arhitecti si studenti. Un atelier, o lectie pentru ce-i de facut la vremuri noi, fara sa pierzi ce-i valoros in meseria asta: sa creezi. Asta e cu adevarat un lucru important. Multumesc ca cineva mai crede ca profesiunea asta inseamna si altceva in afara de biznis, compromisuri, idei fotocopiate, finisaje sterile.
Foto: Stefan Tuchila
