Articol revista # 142

 

Edito: Nu sunt un om al locului. Sunt un străin. Un áusländer.

Text / Foto: Mugur Grosu

Sunt unul dintre cei care, deși locuiesc de-o mulțime de ani aici, nu se simt niciodată de-ai casei. Cu cei de teapa mea obișnuiesc să glumesc, când ne întâlnim, că suntem diaspora constănțeană a capitalei. S-ar spune că-n venele noastre curge ceva fundamental diferit – un cocktail maladiv de pulsiuni  contrare, în care morbul căutătorilor lânii de aur se ciocnește cu sentimentul acut al exilului, lăsat de umbra lui Ovidius la Tomis – care-a rămas, în mare măsură, același ținut barbar și-n zilele noastre. Suntem pinguinii lui Gellu Naum – în circul de pe Calea Moșilor tânjim după înghețatul Labrador; și viceversa.

 

editorial -Auslander

Pe de altă parte, capitala mi-a dat mereu senzația unei imense săli de așteptare a unei gări de tranzit, cu tot amestecul său de făpturi  pe care le-a pus la un loc întâmplarea:  uite-l pe cel îngropat în papornițe, despre care nu știi niciodată dacă vine, pleacă sau l-a uitat soarta pe-aici; uite-l pe cel care doarme iepurește cu capul pe geanta cu valori;  uite-l pe cel îmbrăcat în straie de sărbătoare, indiferent la ridicolul acestui cadru mundan, căci a pornit în călătoria vieții sale; uite-l pe cerșetor; uite-l pe cel cu chitara; și uite-l pe vânzătorul de lucruri inutile; iată-l pe cel care fuge, târând după el, nevăzută, ghiuleaua unui păcat îngrozitor; uite-l pe nemuritorul înconjurat de-o bulă aseptică, nerăbdător să se-ntoarcă în stratosfera din care-a venit și despre care nu vom ști niciodată nimic; iată prada și iată, ah, vînătorii; și iată-i pe cei care-și omoară pur și simplu timpul. Ei sunt cei mai mulți. Deschiși, dar opaci, o mulțime de uși și ferestre aparente, pe niște fațade false, ce nu duc nicăieri. Dacă vei avea nebunia să le deshizi și să pășești dincolo te vei trezi într-un câmp. Pustiu. Nu comenta. Cel mult amuză-te. Nu-i treaba ta. Și-apoi, dacă privești bine-n oglinda murdară a acestei toalete de gară în care abia îndrăznești să-ți umezești vârful degetelor cu care-ai vrea să-ți limpezești chipul, vei recunoaște în proprii tăi ochi aceleași ferestre și uși care nu te poftesc, cu adevărat, să intri. Nu, nici măcar pe tine. Și realizezi asta abia în următoarea gară, la Budapesta. Cum ai ajuns aici? Sărind în primul tren care ducea, în fine, altundeva. De ce-ai făcut asta? Răspunsul pustiește întrebarea . Iată-te-aici. Iată și prada, iată și vînătorii. Iată și  vânzătorul de lucruri inutile, iată nemuritorul, iată-l pe cel în straie de sărbătoare, iată îndrăgostiții nimicului euforic, iată-l pe cel care fuge, iat-l pe cel ce-a uitat să se mai trezească, iată-l pe cel cu chitara și iată-i pe surzi. Sunt cu toții aici. Și cu toții-s o singură, autodevoratoare și nesătulă făptură: chiar tu. Dar azi nu vei vorbi cu nimeni, nu vei cânta, nu vei cerși, nu vei vinde, nu vei consuma, nu vei prăda, nu vei spera, nu vei aștepta, nu vei adormi și nu-ți vei omorî timpul.  Ce-ți rămâne? Să mergi. Să pui pas lângă pas, fără să-i aduni, așa cum clădeai, cărămidă cu cărămidă, templul nimicului euforic care se ruina la fiecare venire a zorilor, doar pentru-a o lua iar și iar de la capăt. Ai strâns, probabil, zeci de kilometri prin Budapesta, și i-ai strâns într-un sac fără fund. Ca-ntr-un dans maraton cu parfumul unei femei bestiale, care nu va ști niciodată numele tău. Până ce toate oasele tale răzbite de oboseală vor zbiera să te-ntorci acasă. Acasă. Iată ceva nou. Întoarce-te! Nu să dormi, să consumi, să cânți, să vinzi sau să cumperi, să cerșești sau să cucerești, și-n niciun caz pentru a-ți omorî timpul. Întoarce-te și caută oglinda în care ți-ai pierdut ochii.

Mi-am petrecut aproape jumătate de viață aici, și încă n-am aflat ce-nseamnă „acasă”. Știu ce n-am vrut să fie: un cavou sau un dormitor, o sală de așteptare, o gară. Am exersat toate variantele care mi-au fost la-ndemână: am bântuit, am cântat și-am dormit pe străzi, cu rockerii din Piața Romană, am traversat niște paturi de cămine studențești și cazarme, m-am înghesuit prin demisoluri cu șobolani și mansarde cât cabina de lift, din care-am fugit când nu mai puteam plăti chiria, am dansat în pielea goală, în ploaie, în timp ce mă săpuneam, chiuind, cu ochii pe crucea Bisericii Armenești, pentru că ploaia era singura mea sursă de apă, am fost în al nouălea cer când mi-am permis să închiriez prima garsonieră, urmată de multe altele, inclusiv în cel mai mare bloc din țară, care strânge-n măruntaiele lui cât locuitorii unei comune, am cunoscut și viața la două camere, de la Inter până-n Titan, iar de-o vreme abia mai încap în trei. Și-s la doi pași de Armenească, de parcă un resort bizar m-ar obliga să revin aici iar și iar, să ridic ochii spre turlele ei și să-l revăd pe cel ce, cândva, dansa pe terasa de peste drum și se săpunea în ploaia bunului Dumnezeu. Nu terasa aceea, nici turlele, nici bunul Dumnezeu nu-s ceea ce s-ar putea numi acasă. Și, probabil, nici ploaia. Dar mi-e drag ca naiba de toate, cum mi-e dragă – fără motiv temeinic – toată această imensă sală de așteptare care e capitala. Deși pare gratuit și absurd, ca o dragoste oarbă ce nu-ți va răspunde niciodată.  Și poate tocmai suma asta de emoții – gratuite, absurde – înseamnă acasă. Dacă-i prea mare chiria, împachetezi. Restul nu se va schimba niciodată.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
Autori:
1