Text, foto: Ștefan Ghenciulescu
Castele stranii de aproape 100 de metri înălțime, cu bare, plăci, pântece enorme și mațe din fier; hale enorme; un mare cilindru plin de o apă în care zac epavele unei bărcuțe și ale unui avion; cuve din beton, cu bazine năpădite de nuferi; șiruri de stâlpi înghițiți de plante cățărătoare; o pădure prin care plutesc la un moment dat țevi; și totuși, nu te simți într-un film de Tarkovsky, polițist, postapocaliptic, pentru că tot dai peste locuri de joacă, instalații de cățărat. Într-o zonă concentrată la intrarea principală se află expoziții și instalații de artă contemporană, cu cafenea șic, dar și cu rulota ceva mai încolo.
Landschaftspark Duisbug-Nord (Parcul peisager Duisburg-Nord) este o arie de 180 de hectare ce a fost odată un puternic ansamblu industrial, parte a formidabilei zone Ruhr. Aceasta se luptă de câteva decenii cu dezindustrializarea masivă și cu construirea unui alt fel de viitor, cu o situație economică și socială care nu își găsește echivalentul pe plan național decât în anumite zone din fosta RDG. Unul dintre principalele instrumente de regenerare a fost miza pe un patrimoniu industrial fabulos, nu doar prezervat, ci şi transformat în cadru pentru cultură contemporană de top, în combinație cu renaturare și ecologizare.
Essen Zollverein, azi patrimoniu UNESCO, e exemplul celebru, dar de fapt strategia e la scară teritorială. Și merge bine, deși a devenit clar că nu te poți baza doar pe cultură și pe un turism inevitabil elitist ca motor de redresare. Economia, atragerea și păstrarea oamenilor, viața oamenilor se mișcă mai greu, e nevoie și de alte stimulente.
Și mai e ceva: de fapt, puțini localnici se lasă antrenați în hype-ul postindustrial. Uneori se simt chiar ușor dați la o parte de evenimente culturale care, în mod clar, nu le sunt adresate. Unii mai au cumva nostalgia trecutului industrial, însă majoritatea se simte mult mai bine la mall (da, mall, în Germania – este în firea perversă a acestui obiect pseudourban să funcționeze cel mai bine în zonele sărace).
Ei bine, parcul despre care vorbim reușește să fie incluziv și să funcționeze chiar ca parc public. E deschis tot timpul, e un rai al iubitorului de arhitectură industrială, plin de evenimente de artă, concerte. Dar noaptea devine și un spectacol de lumini cu care se mândrește toată regiunea. Te simți bine și, dacă vii cu copiii, poți sta cu mii de oameni la un spectacol sau te poți pierde în plimbare solitară pe alei. E plăcut acolo și pentru că simți într-adevăr că natura, de fapt natura artificială, proiectată, chiar servește la curățare (astfel, fostele bazine cu ape reziduale devin astăzi ape normale) și, în mai multe locuri, începe să se miște singură, să iasă din proiect. Copacii nu sunt tăiați la milimetru, aleile nu sunt chiar perfecte, deși e Germania. Trecutul e onorat, dar într-un mod decent și care acceptă trecerea timpului, sfârșitul unei epoci respectabile și deschide ferestre către altceva.
Mă gândesc că e un exemplu bun de regenerare industrială și de lucrul cu un patrimoniu foarte special. Îmi place că e romantic la modul mai aspru, că e inclusiv fără a deveni populist pe linia parcului de distracții. Și îmi mai place că e un proiect care acceptă ceea ce pentru noi, arhitecții, e atât de greu de acceptat, și anume că totuși lucrurile, chiar și cele mai frumoase, se duc, și că între prezervare și dispariție lentă și demnă se poate ține un echilibru.
