Edito: Casa din casă și casa de afară

Text: Ștefan Ghenciulescu

Acum o lună, Claudiu Cobilanschi și echipa Salonului de Proiecte m-au invitat la o discuție despre arhiva lui Mihai Oroveanu[1]. Evident, am vorbit puțin înainte de discuția înregistrată. Și, la un moment dat, Claudiu, care e artist, îmi zice ceva de felul următor: „Vorbești ca un arhitect”. Nu mă prindeam la ce se referea, pentru că mi se păruse că evitasem termeni din-ăia de-ai noștri – secțiune, funcționalism, țesut urban, plan liber, program sau mai știu eu ce.  Și zice Claudiu: „Voi, arhitecți, când vorbiți de clădiri, orice funcțiune și orice dimensiune ar avea, le ziceți întotdeauna `case`”.  Și mi-am dat seama că avea dreptate. Pentru arhitecți, orice construcție e, înainte de orice, o casă. Ca și cum casa originală, coliba primitivă a abatelui Laugier, nu ar fi produs între timp decât case de locuit, de lucrat, de învățat, de adunat, de rugat și așa mai departe. Din direcția cealaltă, în lumea rurală românească, poate fi și o cameră casa. „Odaia bună” se numește de multe ori „casa bună”, „casa mare”. Și lucrul acesta s-a păstrat multă vreme. În schițele lui Caragiale, apar cas”e cu sensul de camere. Trebuie să recunosc că, deși m-am născut la oraș, într-o familie care trăia de mult la oraș (ba chiar, cu un tată arhitect), m-am obișnuit și eu să zic că merg în casă, în loc să merg în living.  I-a rămas reflexul acesta și acum, când sunt în propria mea locuință. Și asta deși noi chiar foloseam și folosim și acum livingul intens.

Vi se întâmplă și vouă?

*Casa din casă, curtea din casă. Locuinbța cu șapte acoperișuri, arhitecți: Heierle & Trofin, Galați, 2012. Foto: Andrei Mărgulescu 

 

Pe de altă parte, e vechi deja în teroria arhitecturii discursul conform căruia spațiul public al orașului (occidental) tradițional e și el un ansamblu de camere (piețe) și coridoare (străzi). Se vorbește de „saloane urbane”, adică spații relativ mici, bine definite, cu o scară și o atmosferă plăcută. Avea și Louis Kahn[2] un text excelent despre acest subiect. Nu prea mai e cazul orașului modern și contemporan, nici în Occident, nici la noi. Însă cumva, în România, în regiune etc., nu i-ar veni nimănui în minte (dacă nu e arhitect) să se refere la spațiile publice, chiar cele istorice, în termenii unor locuri domestice.  Pentru că, de cele mai multe ori, „acasă” înseamnă pentru noi locuința-propriu-zisă, azi mai închisă și mai privată ca oricând. Acasă e „înăuntru” chiar când ești în curte, în timp ce „afară” e al nimănui.  Încep să cred că, atunci când vom începe să vorbim (ca) despre case și atunci când ne referim la piețe, scuaruri și străzi, va fi un semn că începem să ne recuperăm și să împărtășim din nou orașul.

[1] Promo: vom publica un articol despre arhivă ca proiect artistic, de arhivare și de design în numărul viitor. E foarte, foarte tare ce se întâmplă acolo.

[2] The Room, the Street and the Human Agreement, 1973, A+U  

*Imagini din slider: mențiuni și premii la concursul Zeppelin „Afară înăuntru” (2020), casa din garaje, Bragaditu (arhitecți: Abruptarhitectura, 20111)), Larix Studio, manej,Sânsimion, 2018

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
Skip to content