Dumitru Belu – Ecoului 50 + Mircea Stroe – Ion Țăranu 5

Dumitru Belu – casa din Ecoului 50

Mircea Stroe – casa din Ion Țăranu 5 / Arionoaiei 35

DB – Dumitru Belu
MS – Mircea Stroe
IPC – Ilinca Păun Constantinescu
OS – Oana Suciu

 

 

IPC: Vreau să vă mulțumesc că ați venit. Pentru noi înseamnă mult, cu toate că știm că o să ne întristăm cu toții mult.

DB: Dacă nu ați trăit acolo, tristețea este ușor diminuată. Însă, dacă ați trăit acolo… Mie mi se strânge inima de fiecare dată când trec pe acolo, după 35 de ani, pe terenul viran numit de mine, cu durere-n suflet, „maidanul Academiei”. Am stat acolo și cunosc toată strada, casă de casă, număr cu număr, nume cu nume. Și când zic numele unuia – și nu mă laud – îi văd și figura, atât de mult m-a marcat. Am stat până la 44 de ani. La 6 ani după mutarea în Piața Crângași, am plecat în Franța. Nu am mai putut să locuiesc aici, la bloc.

IPC: Domnule Stroe, dvs. unde ați locuit?

MS: Strada Ion Țăranu 5, colț cu Arionoaia 35. Este denumirea ambelor case, pentru că am făcut alipirea terenurilor. Tata a făcut casa pe Ion Țăranu și bunicii aveau casă pe Arionoaiei.

 

OS: Când au construit bunicii?

MS: Undeva înainte de 1900, atunci când mama-mare s-a căsătorit cu bunicul, tata-mare. Arghira Grigore Panait era numele bunicii. Pe 5 iulie 1890 s-au mutat la adresa din Arionoaia 18.

OS: Acesta este actul dotal.

MS: Da. Ce a primit: “Subsemnații, părinți legitimi constituind dota fiicei Arghira G. Panait ce trece în legitimă căsătorie cu domnul Ilie Stroe Anghel următoarele: trusoul lingerie, obiecte ale casei valorate toate acestea în suma de lei una mie tocmai. Socrul Grigore Panait – comerțant.” Aici scrie că socrul și soacra au fost domiciliați în Arionoaia numărul 18. “Toate cele de mai sus le-am primit și sunt mulțumit în leii noi 2000.” Socrul semnează și el, domiciliat pe Arionoaia 27. Deci locuiau pe stradă. 18 și 27. “Scris și redactat după voința părților.

Și unul dintre martori, Todescu, domiciliat pe strada Meteorilor 24.

IPC: Dvs., domnule Belu, ați trăit în Ecoului 50 de când v-ați născut, din 1940.

DB: Acum două săptămâni am fost la primăria de sector să iau un extras al actului meu de naștere. Și într-un registru mare, scos din Arhivă, văd iscălitura bunicului meu de acum 80 de ani.

Sunt întrebat :“La ce oră v-ați născut?” Răspund : “Nu știu. Pe la ora 8?” Sunt corectat : “Ora 16”…

Întrebare: Unde v-ați născut? Răspund: La…  Maternitatea Spitalului Brâncovenesc, probabil… Sunt corectat: „Nu, în strada Ecoului, la nr. 50” adică în casa bunicilor materni Petre și Elena Trutescu…

Casa a fost cumpărată în 1914. Străbunica a murit în 1928 și a fost cumpărat locul de veci la Cimitirul Bellu, actualmente Șerban Vodă. Eu m-am născut în 1940. Părinții mei s-au despărțit cam la doi ani de zile după ce m-am născut. Și am rămas singur cu mama, cu bunicii din partea mamei. Mama avea o soră – mama Rodicăi (Scafes) -, care s-a căsătorit și la un moment dat, în 1950, cred, părinții ei au plecat la Arad. Casa respectivă avea 4 camere. Așa că au venit să bage chiriași. Și prima oară a fost un doctor, evreu. Un om foarte stilat, la vreo 40 și ceva. A zis “Domnule, eu înțeleg foarte bine. Să știți că eu cam am unde să stau.” Nu cred că l-am văzut de două ori pe an.

 

*Casa din Ion Țăranu 5

 

După ce a plecat doctorul, iar au venit și au zis: “Ați rămas iar patru persoane în casa asta? Mai aducem o familie.” și au adus o familie de ardeleni. El era maior de intendență, cu soția și fata de șase ani. Au stat la noi ani buni. În ‘58 bunicul a murit și atunci am rămas eu, maică-mea și bunică-mea până în ‘64 când m-am căsătorit și a venit soția. În ‘69 a murit bunica. Demolarea așa ne-a prins: eu, soția și mama. Eu am plecat să lucrez consultant la un proiect în Algeria. Am semnat un contract pe patru ani de zile. După primul an, Ceaușescu a zis “Toți copiii cooperanților trebuie să-și facă studiile în țară.” Copilul era la școala americana din Alger. “Cooperanții” erau cei plecați în afară să lucreze pe contract: doctori, profesori, ingineri etc. Ne-au obligat să trimitem copilul în țară. Atunci am decis să închei contractul. Am venit în România după un an de zile. Pe 2 mai, când ne-am întors, era buldozerul la poartă, aștepta să intre. Cei care mă trimiseseră, de la partid, m-au întrebat “Băiete, te întorci?” Bineînțeles că mă întorc! Maică-mea este acolo speriată”. Și atunci au așteptat cu demolarea până când am ajuns. Am apucat să fac o poză de pe ruina casei de la numărul 47. Între timp, maică-mea cu mătușă-mea scoseseră din casă mobila. De la Institut ne trimiseseră un camion să mutăm mobila în apartamentul din Crângași. Și în trei zile nu a mai fost. Am încuiat casa. Am lăsat presărată pe jos toată colecția de Magazin Istoric în dormitorul de la stradă, nu am mai putut să o iau cu mine, deși țineam la ea. Am dat cheia la responsabilul străzii. Și asta a fost tot. Din clipa în care am dat cheile, nu am mai vrut să vin să mai văd. Mă gândeam cu groază că vor demola și Biserica Antim și Școala Primară Poenărescu. Și nu am mai trecut pe acolo. Am înțeles că fundațiile din beton armat ale Bisericii Spirea Nouă, din strada Uranus, care erau de la începutul secolului, au fost dinamitate.

 

*Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

 

(…). Când am plecat prima oară, în 1983, era colegul meu de proiectare arhitectul Mihai Enescu care lucra și la Trustul Carpați. Și l-am întrebat “Pot să plec liniștit pe o perioadă de 4 ani de zile?” S-a dus și s-a interesat și mi-a spus: “Da, pleacă, fiindcă se opresc demolările la strada Cazărmii.”

Nu știam de dimensiunea finală (a proiectului). Știam de pildă despre casa tatei de pe Strada Fonteriei, cea care cobora de la Statuia Pompierilor spre Mihai Vodă; tata fusese deja mutat în vederea demolării.

MS: În ‘83 au început propriu-zis.

DB: Am plecat în ‘83,  în martie și am întrebat din nou. “Măi, nu sunt șanse să demoleze.”Am plecat liniștit, ca după un an de zile să mi se spună…

MS: În ‘84 a venit în cartierul nostru.

DB: Exact. În 84 când am ajuns eu, în mai, demolaseră deja acolo.

MS: Tu ai avut o oarecare șansă, că nu ai mai stat în casă. Eu am mai stat încă 5 zile după ce venise ordinul de demolare.

Cred că în mai ‘84 (a venit). Și a trebuit să stau în casă, pentru că nu veniseră să ne preia cheia. Am stat în casă 5 zile, jos, la parter, în camera părinților. Acoperișul fusese luat. Asta era metoda de a te scoate din casă. Veneau cu macaraua și iți scoteau acoperișul. Îți închideau apa, electricitatea, tot, și de frică să nu ni se ia lucrurile – aveam o faianță foarte frumoasă și niște mozaic și soba de teracotă – am stat 5 zile pe un pat pliant și cu toporișca lânga mine.

OS: Câți ani aveați atunci?

MS: 41 de ani. După 5 zile am predat casa, dar am trăit și fără acoperiș deasupra capului. (…)

Aici, în timpul războiului, a căzut o bombă. Norocul nostru că bomba incendiară a căzut într-un butoi cu apă imens. Că adunam apa de ploaie ca sa spălam rufele, să ne spălăm pe cap. Și o chestiune, mai nostimă: în spate era tăierea, așa spuneau bunicii, adică acolo tăiau porcii, alte animale. Pe unul dintre porci îl chema Stalin. Bineînțeles că asta ne-a atras niște reproșuri. Și acolo a fost punctul de incendiere. În 1940, tata a construit casa de la colț, pentru că urma să se căsătorească. Parterul a fost la început prăvălie, cârciumă de cartier. Veneau acolo și luau câte o cinzeacă.

DB: La “Amărâtul Vesel”. Așa i se spunea. Bunicul mergea acolo.

A ținut până după ‘47 când s-a naționalizat. Și atunci a rămas acolo totuși un cârciumar, Adrian. La recensământ ne-au băgat niște militari. La fel cum ți-au băgat și ție – o familie Chitic, cu care am avut mari necazuri.

Ne duceam la școală cu nașul Vasile când era frig și zăpadă multă. El se ducea înainte și făcea cărarea și ne ținea pe frate-miu și pe mine unul după altul. De pe Arionoaia veneam pe Ecoului, ca să scurtăm puțin. Coboram pe Arionoaia, ajungeam pe Antim și apoi o luam pe strada Muzeului și apoi era școala. În fața Bisericii Antim era o platformă betonată pe care ne jucam după ce ieșeam de la școala (Școala Poenărescu sau Școala Nr. 3).

MS: S-a numit Trei Băieți după aceea, dar numai șapte clase. Am o poză în fața intrării principale, în care suntem cei clasa a IV-a, cu profesorul Georgescu și cu directorul Fotache. Iar pe geamul din spatele nostru era o poză cu ajutor pentru copiii coreeni. Pentru ca atunci era un război crunt și nu aveau nimic de mâncare. Sloganul era “Sunt eu Wu Wing al tău cel mic. Mi-e foame și mi-e frig” – ca sa le donăm. Când m-am căsătorit, am stat la etaj și le-am amenajat părinților parterul.

 

*Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

 

(…) (Iarna) făceam pe trotuar derdelușul, adică patinam pe acolo. Bineînțeles că vecinii erau oripilați că alunecau pe acolo și atunci veneau și aruncau cu cenușă sau cu sare. Iar când a fost iarna aia grozavă în ‘53, am făcut în casa curții din Arionoaia un maldăr, pentru că bunica n-a putut să iasă din casă. Casele bătrânești erau foarte joase și ușile erau acoperite cu zăpadă.Și noi, eu și cu frate-miu, ne-am aruncat de la etaj și am făcut tunel de ieșire. Toată zăpada aceea din curte am dus-o afară, la poartă, unde am făcut un fel de cazemată. Ne-am urcat sus acolo cu un mic crenel ca să nu ne vadă și aruncam bulgări de zăpadă în capetele oamenilor care se uitau, nu se lămureau și apoi ziceau: “Băi, ăștia sunt ăia ai lui Stroe.”

DB: Știți cum era derdelușul? Toate străzile erau în pantă: Salvatorului, Arionoaiei, Meteorilor, Ecoului, Lăzureanu, Cazărmii… Și plecam de sus, pentru că ăsta a fost un deal de vii. De asta se chema Șoseaua Viilor. Plecam la vale, de multe ori făceam trenul de sănii, cel din față își punea patine și mergeam șnur. Norocul străzii noastre era că nu ducea panta până în Antim, unde circulau mașinile; se stingea ușor. Părinții nu aveau teamă că ieșim la derdeluș. Ne prindea seara, ora 9, 10, pentru că strada era luminată. Era o competiție între străzi. Fiecare susținea că strada lui era cea mai bună pentru derdelușul din cartier.

MS: Pe Minotaurului erau meciuri de fotbal între deal și vale. Că erau Răzvan și Dan Ionescu și Bucal Wendel, care stăteau sus și ei făceau fiecare câte o echipă. (…)

IPC: Dar ce gașcă erați? Câți copii mergeați la săniuș? Ce străzi erau prietene?

MS: Nu era pe străzi. Eram frate-miu și cu mine. Mai jos era Dan Perry. Și Ciufi. Dan Liviu era mai sus și mai mare, deci nu venea. Mai era Radu Ștefan (Arionaia 60) cu care ne adunam la Ciufi, la Mihai Catargiu, pe Arionoaia 48. Aveau o curte superbă cu niște trepte…Și acolo sus ne adunam și învățam pentru intrarea la liceu.

DB: Era și sifonăria din Arionoaiei 44! Se încărcau sifoanele la Katz. Era și tutungeria din colț cu Meteorilor. Mai era una și între Minotaurului și Ecoului. Arhitectul Mircea Ochinciuc a locuit pe strada Ecoului la nr. 6, iar taică-său a avut bodega pe Uranus, colț cu Ecoului. Tutungeria din colțul Meteorului era deținută de un invalid de război.

Cunoșteam bine zona până în Uranus și către parcul Carol, unde mergeam cu copilul în cărucior când era mic. Limita era partea de jos din Uranus. Știam și de la școală încolo. Dar pentru mine Uranusul era cartierul meu. Uranus – Antim. Fiindcă Antim era drumul către Școala Poenărescu, Liceul Eminescu pe care l-am urmat mai târziu.

MS: Cartierul Izvor, care se împarte în jos cu Școala Romanescu a fost prima zona demolată. Partea de jos unde cobora Uranus înainte de Podul Izvor și unde erau o unitate militară și Teatrul Militar. S-a început cu garnizoanele, în partea de jos de la Mihai Vodă.

DB: În sus, urcând până la statuia pompierilor, în partea stângă era Teatrul Armatei și în partea dreaptă era zona de garnizoane și de închisoare politică. Unchiul meu, Garabet Avachian, era profesor la Conservator și i s-a înscenat o chestie politică. Fiindcă el era cel care trebuia sa devină șef de catedră pentru vioară la Conservator. A fost o înscenare politică. Era armean de origine. A fost închis aici în această garnizoană.

DB: Casa de la nr. 50 a fost dărâmată pe 5 mai. Când am intrat pe Ecoului, găsisem casele deja demolate.

MS: Începuseră să demoleze pe diverse ICRAL-uri. Pe partea noastra, a numerelor fără soț, era un ICRAL și pe partea cealaltă, unde stătea Radu, vis-à-vis de mine, alt ICRAL. Din acest motiv, repartiția a fost pe diverse sectoare. (…) Noi am crezut că noi, prietenii, vom putea sta cel puțin în același cartier, dacă nu în același bloc. Am încercat prin Emil, fratele lui Ștefan Radu, unul dintre cei cu care ne adunam în curte la Arionoaia 48, la Mihai Catargiu, să vorbim cu responsabilii cu demolarea ca să ne pună repartiția măcar în aceeași zonă. Am vrut să ne adunăm toții, să ne dea casă împreună. Emil s-a dus și nu știu cu cine a vorbit, cu un om cu o funcție mai deosebită, și i s-a spus: “Dar ce vrei? Să vă reunim găștile? Nu pot să vă ajut cu nimic.” Și ce găști eram? Că făceam niciun fel de subversiune. Și așa ne-am dispersat. Pe mine m-au dat pe Olteniței. (…)

DB: Chiar că ne-au împrăștiat. Cu “bune” intenții.

MS: Pe unul l-au trimis în sectorul 3, pe unul în sectorul 5, pe altul în sectorul 2 ș.a.m.d. Ne-au împrăștiat, deși nu aveam niciun fel de agrement în curtea casei de la 48, doar învățam împreună. Mă rog, mai făceam noi și altele……ne mai pupam cu fetele, acolo pe sub nucul ăla.

DB: Prima generație mixată, ha ha.

MS: Da. Pentru că soțiile noastre: a mea, a fratelui, a lui Radu Ștefan, au fost în același liceu. Deci am fost împreună. Și așa ne petreceam timpul. Noi ne cunoșteam, eu cu soția mea, din clasa a IX-a. La fel și ceilalți. Radu Ștefan cu Adriana tot din clasa a IX-a și fratele meu, Radu, cu Angela de mai devreme chiar. Ei s-au căsătorit când frate-miu era în facultate. Angela nu terminase liceul.

Cartierul a însemnat copilăria noastră, pentru că acolo ne-am petrecut-o, inclusiv soțiile noastre, care erau tot de acolo din zonă. Iar atunci când s-a demolat, parcă s-a rupt ceva din noi. Aceasta a fost senzația. Am mai fost pe acolo în perioada aceasta, când ne-au pus sa ne împrejmuim terenul recuperat, am revăzut și iarăși am avut un sentiment de strângere de inimă. Am revăzut caldarâmul, cred că era pe Meteorilor sau pe Arionoaia. Erau niște pietre de granit, pătrate așa, și există câteva locuri în care acest caldarâm se vede. Chiar pe strada noastră, pe Arionoaia, se mai vad, dacă îți mai aduci aminte de blocul acela de la numărul 29, vis-à-vis de Dan Mutu. Cred ca au fost niște boxe de beton pentru că, acum când m-am dus să împrejmuiesc terenul, am revăzut acele boxe.

Mergeam la stadion pentru că, la un moment dat, împreuna cu frate-miu, am făcut un echipaj de schif (canotaj). Am mers și pe Herăstrău, dar antrenamentul iarna îl făceam acolo, sub gradenele de la stadionul ANEF, la tribuna întâi. Mergeam în Uranus și din Uranus ieșeam, mergeam până aproape de statuia pompierilor și acolo făceam la stânga pe strada Maior Ene. Iar în dreapta era strada aia în panta.(Pelerinilor/ Scăricica). De acolo coboram pe stradă, era o pantă foarte abruptă. Iarna era o plăcere pentru că alunecam. Stăteam la coadă pentru pâine. Era raționalizată în anii ’50… nu numai pâinea. Până și hainele (erau) pe puncte. Ne duceam acolo cu un bonuleț și până acasă înjumătățeam pâinea. “Ce ați făcut, mă? Iar ați mâncat pâinea!”

DB: În cartierul Uranus, pe strada Puțul cu apă rece era Fabrica de Pâine “Otto Gagel” și mai era și Șampania Mott; din strada Maior Ene cobora o stradă foarte abruptă numită Pelerinilor. Fabrica de Pâine “Otto Gagel” era în colț cu Puțul cu Apă Rece.

MS: Mott, care s-a transformat în Zarea, era la ieșirea Pelerinilor în stradă, în curbă. Iar pe Arionoaiei 48, în casa lui Mihai Catargiu (Ciufi), locuiau și cele două mătuși, Didona, profesoara de pian la școala din Giurgiu, și Tanța, Constanța Ionescu, după numele părinților ei. Tatăl lor fusese comandor. Noi aveam în holul casei din Ion Țăranu un tablou mare cu un vapor al liniilor olandeze. Și prima dată când au venit aceste două doamne la noi în casă, la o zi de onomastică, au rămas uimite și au spus: “Uite! Tatăl nostru a fost comandor pe acest vas.” Nu știau ca noi îl aveam. “Holland America Lijn”.

DB: Știți ce mi-a rămas mie de nerecuperat din cartier? Fabrica de Bere Bragadiru. Din când în când, la ora prânzului, suna sirena fabricii, anunțând pauza de masă la muncitori. O aud parcă din când în când cum pornea, fix la ora 12, cum se oprea. A doua amintire de suflet, vara, zborul libelulelor în asfințit, în lungul străzii, către strada Uranus. N-am mai văzut libelule de atunci nicăieri și am fost de multe ori prin țară. Erau așa de mari. Așa în roi, urcau pe strada Ecoului către apus. A treia amintire, țârâitul greierilor noaptea. Eu nu am mai auzit greieri de atunci nicăieri. Și licuricii, când ieșeam în grădina de cinema de pe Calea Rahovei… Erau și trei cinematografe, toate cu grădinile lor. Când ieșeam de la cinematograf, vedeam cum zburau licuricii. Nu era Bucureștiul la fel de luminat cum e acum. Și tot de la Fabrica Bragadiru era mirosul acela de melasa; când scoteau să transporte, venea mirosul în cartier. Acestea sunt lucrurile pe care le-am pierdut pentru totdeauna. Obișnuiam să scot șezlongul în curte. Parcă și văd…în spate erau florile bunicii (leandru, ficus, rodiu). Și puneam șezlongul, vedeam luna cum trece peste terasa imobilului, uneori deschideam geamul la sufragerie unde era pianul și maică-mea cânta la pian. Ne-au rămas doar partiturile, care sunt la o verișoară, Miruna Boulescu, sora Rodichii Scafeș.

Din toate acestea, ne-au rămas doar amintirile unei strânse legături (…) Legătura prin case, prin clase în școală, era foarte puternică. Școala Poenărescu a fost una dintre singurele trei școli care au rămas în picioare. Înființate în 1864, odată cu legea dată pentru restructurarea învățământului primar. Cu ocazia aceasta, s-au înființat școlile Poenărescu, Cuibul cu Barză și Școala de la Maidanul Dulapului de pe Șerban Vodă. Cele trei școli atestate de 150 de ani. Avea un parfum extraordinar cartierul ăsta.

Cred că nicăieri în București nu se vedea Dealul Patriarhiei așa ca de pe Ecoului. Acum, cu noile blocuri construite peste vechiul cartier, se vede doar de pe prelungirea actuala a Căii 13 Septembrie. Cartierul acesta al meu care și acum poartă în mine memoria libelulelor, greierilor, mirosul de la Fabrica Bragadiru, licuricii, avea un parfum deosebit. Îmi aduc aminte de el cu nostalgie, fără să sufăr. Mă bucur că am ținut în mine aceste senzații. Acolo m-am născut. Acolo s-a născut mătușa mea. Acolo s-a născut mama mea. Această casă a fost cumpărată în 1914. Mama s-a născut în 1919, mătușa mea în 1926. Am fost botezați și cununați la aceeași biserică, cea demolată din intersecția străzilor Uranus cu Cazărmii. Sunt amintiri formidabile.

Mi-aș dori să se construiască în jurul Casei Poporului un parc, în care aleile să fie exact aliniamentele fostelor străzi demolate din Cartierul Uranus, cu indicarea numelor fostelor străzi : aleea Ecoului, aleea Minotaurului, aleea Arionoaiei, aleea Lăzureanu . . . . Și dacă tot ziceți de plan și machetă, nu ar fi exclus că din loc în loc, în acest parc, să se pună poze cu fostele case demolate.

 

Instalatii in spatiul public Dumitru Belu – Ecoului 50 + Mircea Stroe – Ion Țăranu