Geberit

Dosar Zeppelin #165: „SuperBANAL”

Introducere

Text: Ștefan Ghenciulescu

Titlul de lucru al acestui dosar a oscilat între „arhitectură discretă”,, „arhitectură tăcută” și „arhitectură invizibilă”. Ne gândeam de la început la proiecte mai puțin spectaculoase – cel puțin la prima vedere –, reținute și elegante, mai puțin pitorești, dar mai profunde. Însă nu ne interesa doar simplitatea rafinată, ci și acel tip de arhitectură, foarte greu de definit, care la prima vedere pare banală, mundană, parte a masei mari de construcții, a cărei valoare se lasă mai greu descoperită; o arhitectură în același timp tolerantă și care își asumă contradicții subtile și care permite niveluri multiple de lectură.

Pentru a explica mai bine la ce ne referim, poate ar fi mai ușor să spunem la ce nu ne referim: acest dosar nu este despre minimalism, deși regăsim teme și elemente comune cu acest curent. Minimalismul însă presupune în primul rând reducție, curățare, căutarea esenței. E vorba despre a obține cât mai puțin și cât mai bun; nu doar un minim de materiale, texturi, culori, ci și eliminarea cât mai multor detalii, unificarea elementelor. Obsesia purității duce în cazurile bune la o arhitectură zen, spiritualizată, o austeritate nobilă; în cazurile mai puțin fericite, la abordări retoric-stilistice sau chiar la eșecuri, atunci când proporțiile și detaliile nu ies cum trebuie (dacă elimini aproape tot, atunci ce rămâne chiar trebuie să fie perfect) sau când toate acestea ies, dar rezultatul devine autist, rebarbativ față de context și oameni, intangibil în puritatea sa, greu de apropriat și de folosit.

Ei bine, exemplele din acest dosar nu sunt baroce, prolixe etc., ci caută tot simplitatea, lumina, armonia spațiilor, gestul esențial. Însă sunt impure, în sensul bun al cuvântului: acceptă ornamentul și sunt deschise – atât în sensul relației cu vecinii și cu folosirea, cât și al bogăției de resurse, sensuri și interpretări. Se reclamă în mod puternic de la modernitate și refuză pastișa sau trucurile populiste. Însă relația lor cu modernismul este una mai degrabă moderată și relaxată, ca de altfel și în ceea ce privește arhitectura istorică, în special cea clasică, vernacularul tradițional și cel modern-urban. Imaginea pe care o produc este cea a unei false banalități – un obișnuit și o cumsecădenie în spatele cărora se ascund gesturi cultivate și de multe ori subversive.

Hibridizarea și contradicția controlate, deturnarea unor teme serioase sau populare devin parte a filosofiei de proiectare.

E o arhitectură care nu are nevoie și căreia i-ar fi și greu să construiască manifeste. Nu rupe (pe loc) gura târgului, dar devine mai importantă, pe măsură ce trece vremea. Îi bucură sau măcar nu-i enervează pe cei din afara profesiei, se lasă bine locuită și trăită. E cea ce pare și în același timp mai mult și cu totul altceva.

Și e atât de diversă, încât, în afară de lucrurile pe care le-am discutat mai sus, e foarte greu să găsești multe trăsături în comun lucrărilor din acest dosar.

Fala combină un succes enorm (mai ales în rândul tinerilor arhitecți) cu bugete reduse și adaptarea perfectă la contextul urban în care trăiesc și lucrează. Poate că activitatea lor exprimă cel mai bine filosofia arhitecturală despre care vorbim, așa că le-am dedicat – din nou, după trei ani – un subdosar consistent. Dyvik Kahlen Architectes proiectează obiecte raționale și aparent neutre, însă ușor dereglate pentru a îmblânzi relația cu contextul și utilizatorul. Cele două imobile de locuințe ale ADN BA – din Timișoara și Brașov – exprimă un fel de monumentalitate temperată și o interpretare critică a unor tipuri istorice. Proiectul de cercetare „Garaj deschis” ne duce într-o cu totul altă direcție, cea a arhitecturii de dincolo de arhitectură, explorând calitățile urbane ale marilor cartiere din anii ’60, atât de disprețuite, dar și modificările și practicile informale ale locuitorilor. Ieșim apoi din oraș, pentru a merge mai întâi în Norvegia, cu o căsuță pe coastă, aflată la mare distanță atât de pseudovernacularul comercial, cât și de minimalismul de Instagram. Revenim apoi în România, la Muzeul Colectivizării, unde un ansamblu de gesturi aproape invizibile, dar precise și necesare transformă lent o gospodărie țărănească într-un Muzeu al Colectivizării. Și încheiem puțin mai la nord, tot la țară, cu un minuscul centru pentru servicii administrative ce exprimă dorința de dezvoltare și democratizare a unei societăți. Este vorba despre comuna Novi Sanzhary, din, ei da, Ucraina. Un proiect care ne devine cu atât mai drag și ni se pare cu atât mai semnificativ în oribila situație actuală. Îl publicăm și drept un semn de încredere și de speranță.

……..

*Dosarul complet poate fi citit în ediția de primăvară Zeppelin #165. Revista e disponibilă în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandată aici,.

Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.

Râmânem la înălțime, împreună.

Dosar Zeppelin #165: „SuperBANAL”

 

Sari la conținut