Cum să înveți arhitectură făcând case de păpuși / e-zeppelin.ro

Nu e fotografie originală și nu e nici 3D. E fotografie naturalistă de machetă. Kitsch? Nu știm, ziceți și voi. Noi credem că e un mod excelent de-a învăța despre spațiu, lumină, material, textură, locuire și modul de-a lucra al unor maeștri.

Text: Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel, Mihnea Simiraș

28 de studenți ai grupei 21 B, anul II, Universitatea „Ion Mincu” au lucrat
în 14 echipe la cercetarea câte unei case iconice (dintr-o listă dată de îndrumători). I-am chinuit, Cosmin Pavel, Mihnea Simiraș și cu mine, cu acest exercițiu în timpul proiectului de locuință individuală în sit real din semestrul I. Fiecare echipă trebuia să redeseneze în același tip de grafică planuri și secțiuni ale casei respective și apoi să realizeze o machetă la scară umană a unui spațiu esențial.Ne-au inspirat, o recunoaștem, exerciții asemănătoare de la alte școli, și ne-am asumat să încălcăm una dintre legile sacre din cam orice școală de arhitectură, potrivit căreia machetele trebuie să fie abstracte și să nu includă sau să copieze materiale naturale. E o lege pe care o susținem și noi cu tărie, pentru că, nu-i așa, macheta e o reprezentare abstractizată a proiectului, o esențializare și nu vrei ca la școala de arhitectură să promovezi sinistrele machete de promotori cu iarbă verde, ferestre albastre și mașinuțe.

Abstractizarea e bună, însă în mod inevitabil pierzi lucruri fundamentale, de tipul celor pomenite în primul paragraf. De fapt, le lași în seama acelui instrument excelent, dar abuzat și periculos, care este renderul. Mai ales pentru cei care învață arhitectura vizualizarea 3D e mai puțin instrument de proiectare, cât soluție facilă, o bibliotecă de materiale și procedee standard care ucide căutarea, creativitatea și profunzimea ce poate nu dă imediat bine în render.

Decât să iei materiale din biblioteci de imagni 3D și să aranjezi surse digitale de lumină, de ce să nu lucrezi cu golurile și lumina reală? Și în locul unui cadru definit prin computer, de ce să nu fotografiezi un obiect real?

Studenții nu trebuiau să predea machete, ci o imagine. Macheta trebuia, de fapt, construită în funcție de cadrul ales pentru fotografie. Tot ce nu se vede în acest cadru era în plus, deci inutil. Fotografia este rezultatul, însă un rezultat obținut în urma unui proces laborios de reconstituire, măsurare, găsire de soluții pentru materiale și texturi. Să fac podeaua din balsa (deci lemn pe bune) sau dintr-un print cu o fotografie de pardoseală reală? Cât de mult să detaliez lampa și canapeaua? Cât de grunjos să fie peretele astfel încât să prindă frumos lumina, dar să pară la scară, și nu casă de păpuși?

Ei bine, lupta cu aceste probleme te face să și studiezi niște capodopere mai bine decât uitându-te la o mie de fotografii și filme; te obligă să refaci proporții și decizii, să intri în mintea autorului și a acelora cărora le era dedicată casa, să vezi ce arhitectură de dincolo de ceea ce înveți la școală sau îți sare în ochi din reviste.

Unele dintre echipe s-au îndrăgostit de casa ce le-a revenit; altora nu le-a prea plăcut. Dar absolut toți au lucrat cu pasiune, nebunește. Și credem că rezultatele s-au văzut, uneori în modul de a lucra la propriul proiect. Chiar așa, bineînțeles că le-am cerut să facă exact același lucru – machetă la scară mare și fotografii – la propria casă. O să le vedeți în curând, într-un articol separat.

Ana Băbuş, Diana Necula:

Sir John Soane’s Museum, Londra (John Soane)