Cultură și anti-sustenabilitate. Despre programul de reabilitare termică

Am mai scris în Zeppelin despre catastrofa arhitecturală a reabilitării termice: de la lipsa iresponsabilă unei reabilitări integrate sub coordonarea arhitectului(structură, instalații, fațadă, spații intermediare, terenul din jurul blocurilor, imagine) mecanismul de finanțare populist, care nu e echitabil și nu responsabilizează, și apoi la distrugerea cu mijloace minime însă într-o proprție înspăimântătoare a unui patrimoniu arhitectural. O distrugere ireparabilă, săvârșită cu binecuvântarea administrației și a legii.

Da, e greu să aduci astfel de argumente unor oameni care au cerința legitimă a unui confort decent și a unei facturi mai mici. Pari cumva frivol, atent la prostii, inadecvat. Numai că noi chiar credem într-o reabilitare – una inteligentă, echitabilă și care să nu arunce valori la gunoi. De aceea revenim acum, printr-un articol scris de oameni specializați – tineri arhitecți, membri ai Catedrei de Științe Tehnice a UAUIM. (Ștefan Ghenciulescu)

*Modernismul pierdut, București ©Ștefan Tuchilă

 

Autori: Daniel N. Armenciu, Monica Mureșanu, Andreea Prelipcean
Foto: Ștefan Tuchilă, Monica Mureșanu, Andreea Prelipcean

Încă din anul 2008, în România a început campania de reabilitare termică a imobilelor de locuințe colective, în urma unor decizii legislative adoptate pentru a implementa programele, strategiile și directivele Uniunii Europene în ceea ce privește reducerea consumuluil de energie. (OUG 18/2009 privind creșterea performanțelor energetice a blocurilor de locuințe modificată până la forma finală, Legea 180/2015, și OUG 69/2010 privind reabilitarea termică a clădirilor de locuit cu finanțare prin credite bancare cu garanție guvernamentală)

Reabilitarea fondului construit pentru a răspunde nevoilor locuirii contemporane este o problemă de actualitate, în prezent tratată superficial și incomplet. Din motive încă neclare această campanie pare să se limiteze doar la reabilitarea anvelopei respectivelor imobile, și la intervenții minore asupra sistemelor de distribuție a apei potabile și a agentului termic (montarea repartitoarelor și a apometrelor, lucrări de reparații acolo unde acestea se impun). Modul în care societatea românească abordează problema reabilitării fondului construit reprezentat de blocurile de locuințe ridică o serie de semne de întrebare în privința calității intervențiilor și a impactului asupra mediului construit pe termen lung. Lipsa unei strategii sustenabile de reabilitare a blocurilor de locuințe în context urban are efecte deja vizibile asupra mediului construit.

Lucrările se fac de obicei fără discernământ și cu superficialitate, ignorându-se principiile de montaj, standardele de calitate, forma arhitecturală a clădirii pe care se intervine, contextul urban, imaginea mediului construit.

În cultura comună neprofesională, „anveloparea” a început să fie aleasă tot mai mult, chiar și în cazuri în care acest lucru nu este necesar. În acest sens, sunt deja extrem de cunoscute cazurile „tencuielilor” cu polistiren aplicate pe garduri sau în alte situații care derapează de la ceea ce ar trebui să reprezinte tehnica în construcții. Aceste aspecte, cumulate cu lipsa de pregătire profesională și costurile reduse ale soluției, se răsfrâng dramatic asupra calității arhitecturii.

*strada Aura Buzescu, București (c)Stefan Tuchilă

 

Izolare fără autorizație. Și ceva chestiuni tehnice

În forma actuală, Legea 50/1991 privind Autorizarea executării lucrărilor de construcții, specifică situațiile în care nu este necesară obținerea Autorizației de Construire, în condițiile în care lucrările „nu modifică structura sau aspectul arhitectural al construcțiilor”: „lucrări de reabilitare energetică a anvelopei și/sau a acoperișului – dacă nu se schimbă sistemul constructiv al acestuia, respectiv terasă/șarpantă – la clădiri de locuit individuale cu cel mult 3 niveluri, care nu sunt monumente istorice clasate sau în curs de clasare, respectiv situate în afara zonelor de protecție a monumentelor și/sau a zonelor construite protejate stabilite potrivit legii” (art. 11 alin. (1), lit. h.,). Aici se evidențiază o contradicție deoarece procesul de termoizolare în sine, prin soluția termosistem, presupune modificarea aspectului arhitectural al clădirilor. Astfel, fără un proiect întocmit de un specialist, rezultatele conduc la exemple nefericite de intervenții pe clădiri cu maxim 3 niveluri care dețin o valoare estetică notabilă. Extins la scară largă, efectele asupra imaginii spațiului construit urban și rural sunt imposibil de controlat și astfel, calitatea arhitecturii este în decădere.

Printre cerințele fundamentale cărora trebuie să le răspundă clădirile civile, Legea 10/1995 privind calitatea în construcții specifică următoarele puncte: d) igienă, sănătatea oamenilor, refacerea și protecția mediului; e) izolație termică, hidrofugă și economie de energie. Anveloparea clădirilor implică un risc ce face ca cele două cerințe menționate să se nege reciproc: difuzia vaporilor prin anvelopanta clădirii. Construcțiile cu închideri exterioare realizate din materiale „care respiră” vor afecta semnificativ condițiile de igienă în condițiile în care acestea sunt supuse unei termoizolări exterioare care împiedică difuzia vaporilor din interiorul clădirii. Astfel, pentru zidăriile exterioare ceramice sau BCA, se impune alegerea unui termosistem compatibil.

Specialiști din domeniul arhitecturii au tras numeroase semnale de alarmă în ceea ce privește învelirea fără discernământ, a blocurilor de locuințe. Termoizolarea clădirilor, soluție viabilă în contextul potrivit, este folosită în prezent ca panaceu pentru toate problemele de reabilitare termică a blocurilor de locuințe, fără a se ține cont de particularitățile acestora și de contextul urban. Refacerea anvelopei blocurilor de locuințe prin învelire și tencuire poate ascunde probleme ale structurii de rezistență – fisuri apărute în urma unor cutremure, care pot indica specialiștilor puncte vulnerabile ale clădirilor și probleme ce trebuie rezolvate. O problemă importantă a termoizolării necorespunzătoare este realizarea unei anvelope vulnerabile din punct de vedere al rezistenței la foc, fapt demonstrat de efectele devastatoare ale focului asupra fațadelor din polistiren în cazul unor imobile de locuințe colective afectate de incendiu. (Cel mai recent incendiu care a afectat un bloc de locuințe reabilitat termic s-a produs în localitatea Gura-Humorului, în data de 12 aprilie 2017.) Clădirile înalte sau foarte înalte, cu peste peste 28, respectiv 45 metri până la pardoseala ultimului nivel folosit, măsurați din cota terenului sau carosabilul adiacent, trebuie să îndeplinească unele condiții particulare privind protecția la incendii. Din perspectiva termoizolării anvelopantei exterioare, materialele folosite trebuie să fie incombustibile.

Un alt aspect negativ este lipsa rafinamentului soluțiilor de intervenție, în multe cazuri limbajul arhitectural al clădirii inițiale fiind ignorat de noua anvelopantă. Asociind limbajul arhitectural al imobilelor de locuințe colective construite în perioada 1950-1990 cu perioada traumatizantă a vechiului regim, puțini dintre locuitorii mediulu urban reușesc să se distanțeze suficient cât să poată aprecia calitățile formei arhitecturale, vâzând doar aspectele negative – monotonia gri, degradarea fațadelor. Anveloparea este percepută ca o igienizare a fondului construit și prea puțini cetățeni își pun problema modului în care această intervenție superficială ascunde calitățile și potențialul mediului construit.

*Șoseaua Ștefan cel Mare, București ©Andreea Prelipcean

 

Pentru o strategie sustenabilă

Problema reducerii consumului de energie al imobilelor de locuințe colective ar trebui privită din mai multe unghiuri, depășind simpla reabilitare termică prin refacerea anvelopei clădirii. Reabilitarea blocurilor de locuințe ar trebui să fie susținută de o strategie sustenabilă mai amplă, care să ia în considerare atât elementele comune – tipologii arhitecturale, proiecte tip, sisteme constructive – cât și elementele care diferențiază aceste imobilele – orientare, amplasament, elemente de limbaj arhitectural, materiale, context urban etc. O astfel de strategie ar trebui să producă efecte atât asupra clădirii propriu-zise cît și asupra contextului urban. Adaptarea clădirii la noi exigențe de locuire contemporană – prin echipare, crearea unor noi spații acolo unde este posibil prin extinderea fațadelor, asocierea sau dotarea cu funcțiuni conexe locuirii etc. – ar trebui completată cu adaptarea la contextul urban prin prin reamenajarea spațiului interstițial ce însoțește ansamblurile de blocuri de locuințe pentru a valorifica elementele specifice de morfologie urbană – relație cu funcțiuni conexe, mobilitate urbană, caracter funcțional al zonei, relații cu centre de interes etc. (Un exemplu de reabilitare integrată a unui bloc de locuințe este proiectul prin care arhitecții de la GutGut au transformat în 2014 un bloc de locuințe din Rimavská Sobota, Slovakia.)

Din punct de vedere al reabilitării blocurilor de locuințe realizate după proiecte tip între anii 1950-1990, implementarea unor soluții de intervenție personalizate în raport cu elementele definitorii ale clădirilor ar putea contracara ceea ce societatea contemporană reproșează arhitecturii vechiului regim: uniformitatea blocurilor socialiste – repetarea monotonă a unui limbaj arhitectural mai mult sau mai puțin anost, lipsa raportării la scara umană a marilor ansambluri de blocuri din cartierele dormitor. Reabilitarea blocurilor ar trebui să valorifice potențialul acestor clădiri, în funcție de context, fără a pierde din vedere avantajul unor soluții de intervenție bazate pe repetabilitate. În prezent reabilitarea blocurilor rămâne tributară unei mentalități nepotrivite – implicarea autorităților locale în procesul de reabilitare termică are ca rezultat absența implicării responsabile a cetățenilor, iar soluțiile de intervenție alese sunt minimale, fac rabat la calitate în favoarea costurilor de investiție reduse și sunt mult sub nivelul european al procesului de reabilitare termică. Primăriile devin beneficiarii lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor de locuințe care intră cu acordul asociației de locatari în programul local de reabilitare termică, ceea elimină din start orice implicare directă a beneficiarilor reali ai acestui proces, locatarii. Astfel, administrația locală decide care este varianta ”optimă” de reabilitare termică a blocurilor de locuințe – proiectanți, termene, materiale, executanți etc. – alegând cu precădere variantele de intervenție minimă, cu costuri reduse, fără un control riguros al calității proiectării și execuției și fără impunerea unor standarde adecvate. În acest context, se perpetuează lipsa de implicare activă a cetățenilor în procesul de transformare a mediului construit, ceea ce afectează modul în care locuitorii interacționează cu orașul și își însușesc spațiul urban.

Paralel programului național de reabilitare a blocurilor este programul Casa Verde Plus, care presupune, în anumite limite privind dimensiunea clădirilor, termoizolarea acestora cu materiale organice. Din păcate acest program este nefuncțional iar finanțarea este greu accesibilă, pe de o parte datorită sistemului centralizat al modului de atribuire la nivel național, a faptului că normele de aplicare se emit cu întârziere față de lansarea programelor, pe de altă parte deoarece materialele organice sunt disponibile în format extrem de redus în țara noastră.

Lipsa inovației, varietății și adaptabilității intervențiilor afectează negativ potențialul procesului de reabilitare a fondului construit: în urma reabilitării mediul urban se uniformizează în “haine noi”.

*Str. Hristo Botev, București Stefan Tuchilă, 2011

 

Un patrimoniu

În ceea ce priveşte imobilele istorice cu valoare culturală, acestea trebuie percepute ȋn mod responsabil şi corect în egală măsură de către utilizatorii lor, autorităţi şi proiectanţi. Această percepţie trebuie să ţină cont de valoarea acestor clădiri care deja au trecut proba timpului şi, ȋn consecinţă, şi-au demonstrat calităţile.

Imobilele istorice, fie ele monumente istorice sau clădiri cu valoare ambientală, (clasarea unei clădiri istorice, după cum s-a văzut ȋn numeroase cazuri din istoria recentă, nu reprezintă o garanţie implicită a salvgardării acestora sau o protecţie ȋmpotriva degradărilor) sunt o categorie specială atunci când se pune problema ȋmbunătăţirii performanţelor energetice şi a eficienţei termice ȋn mod special. Imobilele istorice au fost gândite să funcţioneze la alţi parametri decât cei contemporani. Ergonomia, ambianţa şi calitatea spaţiilor sunt specifice fiecărui curent arhitectural, aşadar adaptarea lor la nevoile actuale poate fi dificilă uneori. Identitatea acestor imobile şi implicit calitatea arhitecturii lor sunt date de o sumă de elemente istorice valoroase. Dacă intervenim ȋntr-un sistem aflat ȋn echilibru şi modificăm elemente ale acestuia, trebuie acordată atenţie fiecărei acţiuni ȋn sensul păstrării echilibrului şi integrităţii.

*Strada Constantin Nacu, București (c)Ștefan Tuchilă, 2014

Cu siguranță utilizatorul contemporan apreciază, poate ȋnaintea expresivităţii artistice, confortul spaţiilor şi funcţionalitatea unei clădiri şi, treptat, a adaptat imobilele istorice la nevoile curente, ca de exemplu introducerea utilităţilor. În mod similar, odată cu apariţia fenomenului de “polistirenizare”, se simte o presiune tot mai mare dinspre proprietarii imobilelor istorice spre a creşte performanţele energetice ale acestora. Nu există un răspuns general valabil ȋn acest sens; ȋn ceea ce priveşte imobilele istorice lucrurile trebuie analizate caz cu caz. Ideea de eficientizare nu este una greşită în esenţă, trebuind doar analizată şi aplicată punctual soluţia compatibilă fiecărui caz în parte.

Înlocuirea materialului istoric cu un material contemporan, care ȋl imită, este greşită din punct de vedere etic, chiar dacă un imobil istoric are registre decorative simple, trase din ipsos, care pot fi cu uşurinţă reproduse din polistiren. Acest lucru reprezintă o pastişă ȋn arhitectură, atât în înţelegerea formală a imitaţiei elementului artistic, cât şi în conţinutul dat de simulacrul structural.

*Simplificare. Casă din București, înainte și după reabilitarea termică și încercarea de reinterpretare a ornamentelor inițiale © Monica Mureșanu

În acelaşi timp materialul, tehnica de punere ȋn operă a acestuia şi compatibilitatea lui cu suportul sunt chestiuni importante atunci când considerăm o intervenţie pe o clădire istorică. Dacă ignorăm problematica etică a ideii de fals, de imitaţie şi propunem o adaptare la cerinţe de confort termic, utilizând polistirenul, a unei faţade istorice, trebuie să fim conştienţi de ireversibilitatea acestei alterări. Înlocuirea materialului istoric cu unul contemporan incompatibil poate să ducă la pierderea identităţii imobilului şi ȋn consecinţă să scadă din valoarea ambiantală a zonei şi din calitatea spaţiului urban, asumate ca originale sau fidele originalului. Istoria unui oraş “se citeşte” ȋn straturile succesive ale acestuia. În timp, dacă intervenim greşit, chiar şi la nivel de detaliu, consecinţele se pot percepe la nivel de oraş. Se pierd treptat substratul istoric şi autenticitatea caselor vechi.

*strada doctor Russel, București (c)Ștefan Tuchilă, 2013

Există un contrast puternic ȋntre valoarea ambientală a patrimoniului construit din Romania şi o extindere accelerată a fenomenului de degradare al acestuia. Factorii care duc la degradarea clădirilor sunt de ordin natural sau antropic, iar suma tuturor acestor alterări acumulate ȋn timp determină aspectul lor actual. De cele mai multe ori o serie de transformări eterogene, din etape diferite, conduc la pierderea calităţii intrinseci ale imobilului, fapt ce implică nu doar o uzură fizică şi funcţională, dar şi pierderea identităţii (Fiore 1990).

*strada Lămâiței, București (c)Ștefan Tuchilă, 2013 

Există soluţii de eficientizare termică compatibile cu practicile de conservare a valorilor de patrimoniu construit, tencuieli speciale, compatibile cu reţetele şi alcătuirile tradiţionale, considerarea utilizării unor mijloace alternative de ȋncălzire care să reducă costurile energiei (panouri solare, panouri fotovoltaice, pompe de căldură) atunci când ele sunt posibile şi nu afectează imaginea imobilului.
Reabilitarea termică trebuie privită ca una din componentele unei strategii complexe de reabilitare și transformare a fondului construit. Folosirea diverselor soluții constructive ar trebui să țină cont de calitățile și limitările materialelor contemporane pentru a putea asigura o dezvoltare sustenabilă a mediului construit. În ceea ce privește reabilitarea termică a fondului construit existent, polistirenul trebuie folosit cu moderație, în contextul potrivit, ca element al unor soluții compatibile cu nevoile contemporane de termoizolare și adaptate la varietatea formelor arhitecturale, pentru a contribui pozitiv la procesul de transformare durabilă a mediului construit.

*Strada Gheorghe D. Palade, București (c)Ștefan Tuchilă, 2013

Referinţe:
*FIORE, Vittorio, Note sulla conoscenza dell’edificio. Classi di esigenza: aspetto-fruibilita-benessere, Il notiziario legale editrice, 1990
*FEILDEN, Bernard, Conservation of historic buildings, Architectural Press, Oxford, 2003

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

Articol conex:

Case fără față și fațade fără casă. Sau cum să distrugi un patrimoniu, și lumea să rămână fericită

1