În septembrie 2016, Zeppelin s-a mutat într-una dintre cele mai inovative clădiri din România ultimilor ani. Am scris despre ea, am promovat-o intens, de acum schimbăm rolul de critic cu cel de utilizator dedicat.
Construită integral dintr-un beton termo-și hidroizolant dezvoltat local, Concrete House este rezultatul unui parteneriat fericit între clienți deschiși și responsabili, viziunea și curajul arhitectului și implicarea partenerilor din construcții.
E un proiect în același timp radical și simpatic, un discurs original și de nivel internațional despre sustenabilitate și un loc foarte bucureștean. Începând cu acest an, și cu sprijinul CHR România, Asociația pentru Inovație în Arhitectură a inițiat un program prin care casa funcționează ca loc de muncă pentru mai multe organizații ce se ocupă de arhitectură și oraș și ca spațiu pentru cultură și evenimente. Inclusiv Bogdan Gyemant-Selin, autorul proiectului de arhitectură lucrează acum aici, asumându-și și dezvoltând propriul experiment. Și noi ne-am instalat, ne simțim deja bine și începem să ne gândim la evenimente. Și o să vă povestim la un moment dat, împreună cu Bogdan și A.I.A., despre cum se comportă și cum a evoluat proiectul.
Despre proiect
Proiect: Bogdan Gyemant-Selin
Text: Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Caciuc
Foto: Cosmin Dragomir
Ca să parafrazăm un banc mai vechi, casa din beton nu e de fapt o casă, şi nici nu trebuia să fie la început din beton. Micul centru de activităţi a fost iniţiat de un cuplu dedicat activismului civic şi ecologic şi care îşi dorea neapărat o construcţie „verde”. Inventarea materialului termo şi hidroizolant nu a fost cerută prin vreo temă, ci a rezultat dintr-un proces îndelungat de propuneri, probleme, contrapropuneri, căutări şi dintr-un foarte special parteneriat dintre arhitect, client, constructor şi producătorul materialului.
Teodora Zăbavă şi Mircea Toma se ocupă, împreună sau separat, de lucruri extrem de diverse: de la libertatea presei şi democratizare la drepturile minorităţilor şi ale categoriilor defavorizate, de la protecţia mediului la programe comunitare şi de educaţie. La un moment dat, au devenit proprietarii unui teren de doar 213 metri pătrați pe o străduţă ce făcea parte, înainte de război, din mahalaua bucureşteană a precupeţilor din zona Gării de Nord.
Acum stă ascunsă în spatele peretelui de blocuri din anii ’60. Pe lot exista o construcţie pe parter, deteriorată şi care nu mai putea fi recuperată (fiind construită din resturi de la bombardamente).
Cei doi au intrat în contact cu arhitectul Bogdan Gyemant-Selin şi i-au cerut un proiect pentru un loc de petrecere a timpului liber pentru 30–35 de copii cu vârste între 1 şi 5 ani, însoţiţi de părinţi, înţeles deopotrivă ca un loc de joacă, socializare şi educaţie alternativă. Un loc in care şi copiii, şi părinţii să se simtă bine, cât mai prietenos şi cat mai depărtat atât de spaţiile educaţionale instituţionalizate, cât şi de caracterul isteric al locurilor de joacă comerciale.
Dimensiunile modeste şi caracterul voit domestic au dus în mod natural la numele de „casă”, care i-a rămas până astăzi. Era nevoie de spaţii cât mai diferite, deschise, dar şi posibil de separat, de nuclee tehnice şi de circulaţie şi de o legătură bogată şi diferenţiată cu grădina şi oraşul. Flexibilitate era alt cuvânt-cheie: casa trebuia să îndeplinească funcţiunea dorită – cu spaţii de joacă, de învăţat şi de dormit şi un loc pentru părinţi la demisolul deschis către o curte engleză; însă ea trebuia să poată fi uşor transformată in spaţiu de birouri şi ateliere pentru funcţiuni creative şi chiar intr-o locuinţă propriu-zisă. Deci, un loc eficient, variabil, prietenos şi, evident, „verde”. Şi, foarte important, toate acestea trebuiau să fie posibile in limitele unui buget care să nu îl depăşească pe cel al unei construcţii convenţionale corecte.
Ce inseamnă casă cu adevărat sustenabilă? O căutare şi o critică a paradigmei majoritare
Primele idei şi discuţii priveau o soluţie cu structură din lemn. Imposibil, pentru că, in Romania, în contexte urbane dense, aşa ceva nu se acceptă legal. Odată lemnul eliminat, arhitectul şi clienţii au explorat împreună o serie de soluţii. Discuţia a trecut de la un nivel primar – al materialelor naturale – la cel al unei sustenabilităţi mai profunde, legată, de exemplu, de ideea recuperării unor elemente de la construcţii existente. În consecinţă, s-a studiat folosirea unor tronsoane structurale de la o fabrică demolată; apoi a traverselor de cale ferată; în sfârşit, crearea unei structuri din beton în al cărei amestec ar fi intrat resturi concasate. Niciuna dintre aceste posibilităţi ingenioase nu s-a dovedit viabilă, pur şi simplu pentru că legea cere reomologarea completă (deci acreditarea oficială, după experimentări standardizate şi un proces administrativ greoi) a materialelor reciclate.
Ultima tentativă de-a păstra ceva din ideea de reciclare a fost aceea de-a se realiza un schelet din beton nou, însă în care măcar pereţii de umplutură să fi fost din cărămizi recuperate, inclusiv din căsuţa veche ce a trebuit demolată. Această variantă ar fi trecut de pompieri şi avizări, dar nu şi de analiza termografică: problema din fizica construcţiilor a izolării slabe, dar mai ales a punţilor termice. O problemă care nu se rezolva, însă măcar se atenua, odată acceptat compromisul unei construcţii complet noi, cu structură din beton şi cu alte materiale în plus pentru compartimentare şi izolare.
Adică la fel ca imensa majoritate a clădirilor din Romania (şi din Europa, de fapt, cu excepţia poate a ţărilor nordice şi a unor porţiuni din Elveţia şi Austria). De obicei în astfel de cazuri încerci să suplineşti lipsurile unei structuri convenţionale prin aglomerarea de finisaje şi echipamente: o superizolare a pereţilor şi golurilor, in primul rând, şi apoi instalaţii performante pentru o încălzire şi ventilare economice, eventual echipamente pentru aport de energie solară, eoliană, geo etc. etc.
A fost un moment de criză, dar şi prilejul pentru a regândi in mod esenţial conceptul de sustenabilitate. Să ne amintim puţin: arhitectura ecologică a început ca un fel de alternativă aventuroasă, a început să prindă, a devenit din ce în ce mai relevantă odată cu răspândirea unei conştiinţe publice generale şi, mai ales, cu dezastrul din ce in ce mai evident al încălzirii globale şi se transformă intr-o normă, un set de standarde şi proceduri cuantificabile pentru toate construcţiile, de obicei marcate prin iniţiale ezoterice: LEED (Leadership in Energy and Environmental Design), BREEAM (Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology), ZEB (Zero Energy Building) şi aşa mai departe. În anumite ţări şi din perspectiva anumitor standarde, sustenabilitatea înseamnă cu adevărat o filosofie a construirii şi locuirii. Astfel, trebuie să foloseşti materiale cu consum redus de carbon – atenţie! nu doar în cazul exploatării, ci şi al producerii, transportului şi odată cu dispariţia construcţiei (astfel, e stupid să faci o casă dintr-un material super-ecologic, dar pe care să-l aduci de la mari depărtări, dar şi să te mândreşti cu un material puternic izolant, dar a
cărui producere poluează). Într-un sens şi mai larg, sustenabilitatea se referă şi la resursele sociale (cum protejezi şi dezvolţi comunităţile), economice (o creştere non-distructivă şi care să poată fi, da, susţinută pe termen lung şi fără sacrificii pentru generaţiile viitoare) şi aşa mai departe. Bogdan Gyemant-Selin este un adept convins al acestei sustenabilităţi de dincolo de regulamente, dar şi extrem de preocupat de ceea ce numeşte comportamentul natural al unei clădiri: adică exact ceea ce clădirile tradiţionale reuşeau în mod firesc – să respire, să aibă schimburi fireşti cu mediul ambiant, să reacţioneze sănătos la umiditate, îngheţ şi încălzirea solară, să îmbătrânească şi apoi să se dezafecteze nepoluant.
Obsesia termoizolării absolute duce, mai ales în cazul celebrei case pasive, la o izolare aproape completă a interiorului de exterior; în locul pereţilor tradiţionali realizaţi dintr-unul, maximum două materiale, lucrăm astăzi cu o multitudine de straturi de termo şi hidroizolaţii, o grămadă de materiale care ascund construcţia şi blochează fluxurile naturale higrotermice; multe dintre ele au şi o durată relativ scăzută (şi în orice caz diferenţiată de viaţă) şi întotdeauna creează zone de îmbinare problematică (cu solul, cu acoperişul sau cu terasa/balconul, la goluri etc.). Dincolo de aceasta, e totuşi puţin ciudat ca în numele sustenabilităţii şi al dragostei de natură să creezi clădiri care refuză de fapt contactul cu aceasta, bule ermetice a căror funcţionare complexă şi controlată nu îţi dă voie, de exemplu, să deschizi iarna fereastra şi să miroşi zăpada proaspătă.
Mono-material şi casă anti-pasivă
Această critică a sustenabilităţii standardizate a născut principalul moment de cotitură al proiectului. Dacă tot devenise betonul inevitabil, de ce să nu îl pui mai mult la treabă, şi de fapt să îl şi onorezi, transformându-l într-un material care nu doar să poarte, dar să şi închidă şi să izoleze? Bogdan i-a convins pe clienţii săi că merită să încerce să revină la o filosofie tradiţională a locuirii, dar prin intermediul unui material modern.
Trebuie spus că, inclusiv în acest punct, arhitectul nu se gândea la o inventare completă a unui material. Ştia că există o casă experimentală din beton termoziolant, dezvoltat de către biroul Bearth & Deplazes din Elveţia, şi mai multe programe de dezvoltare din partea unor mari concerne (nimic finalizat însă). Nu s-a reuşit aducerea în România a vreuneia dintre aceste tehnologii, de altfel încă neduse până la capăt, aşa că a apărut cel de-al doilea moment crucial – decizia de-a gândi şi realiza în România un beton termoziolant. Evident, un astfel de demers depăşea domeniul strict al arhitecturii, aşa că Bogdan a contactat echipa liniei de producţie din beton condusă de către Gabriela Nahoi, Aurora Capanu din cadrul Lafarge România (în prezent CHR România, prin finalizarea procesului de achiziţie de către CHR Irlanda), echipă ce s-a implicat imediat şi cu entuziasm în proiect. Susţinerea lor nu s-a limitat la consiliere şi livrarea de materiale. Specialiştii au devenit un actor esenţial al procesului; cercetarea aplicată a dus la gândirea, testarea, realizarea şi agrementarea unui produs inovator.
Din studii şi discuţii şi mai multe variante de agregate, a intrat in scenă un material local, uşor, scoria bazaltică, folosit in trecut ca material de izolare. După tot felul de combinări, transformări şi teste a apărut betonul perfect portant şi a cărui capacitate de izolare o depăşeşte pe cea a unui perete gros din cărămidă eficientă. Şi care era chiar mai performant decât îşi imaginase arhitectul, ce nu sperase decât la buna rezolvare a transferului de căldură. Experimentele au arătat însă că el are o excelentă rezistenţă la apă, ceea ce a permis eliminarea completă a oricărui strat de hidroizolare. S-a obţinut astfel intr-adevăr un mono-material, un beton care putea forma singur fundaţiile, planşeele, pereţii şi acoperişul. Carcasa structurală din beton monolit de 45 cm grosime nu ţine casa, ci devine casă.
Cam tot ce ţine azi de conformarea şi construirea unei case – structura, urmată de închideri, apoi de diferitele finisaje, a fost regândit; nu doar mecanic, ci şi din punctul de vedere al fizicii construcţiilor, intr-un mod aproape scandalos, raportat la practica obişnuită in construcţii. Astfel, deşi noul beton izolează bine, performanţa energetică a clădirii – clasa C – nu străluceşte in termenii ZEB. O încălzire eficientă şi economică duce iarna spaţiile la circa 18°C, şi nu la exageratul nivel de 24°C. Insă aici intervine confortul de dincolo de indici. Iarna lui 2014 a arătat că nu pare umezeală, pereţii respiră şi se se adaptează lent la schimbările de temperatură. Inerţia termică e mare – casa ţine căldura şi dă timp corpului să se adapteze. În plus, încălzirea prin pardoseli funcţionează acolo unde trebuie – în zona „de viaţă”.
La aceasta se adaugă un alt dispozitiv inovator, o piele din placaj de plop netratat, ce în unele zone integrează şi depozitarea. Placajul dă o suprafaţă „caldă” şi confortabilă către interior, acoperind radierea dinspre beton. Mai mult de atât, nu a fost lipit, ci montat la o distanţă de câţiva centimetri faţă de pereţi.
Stratul de circulaţie de aer astfel rezultat contribuie in mod semnificativ la convecţia aerului in camere şi creează o pernă de aer care funcţionează ca izolant. Acest lucru a fost demonstrat prin măsurători efectuate iarna trecută: există o diferenţă de trei grade intre suprafaţa interioară a betonului şi cea a placajului dinspre cameră.
Placajul de care vorbeam mai sus este un exemplu foarte bun al unui concept holistic de sustenabilitate şi de experimentare arhitecturală care nu s-a oprit la inventarea unui beton termoizolant. Tâmplăria este din lemn de molid netratat, iar ventilarea se realizează pur şi simplu prin deschiderea ferestrelor. Rosturile dintre tâmplărie şi pereţi sunt izolate printr-un strat din fibre de cânepă.
Încălzirea prin pardoseli este asigurată de o centrală termică pe lemne, expusă sculptural la parter, ca un şemineu ultramodern.
De altfel, fumul rezultat din arderea lemnelor (combustibil regenerabil) este mai puţin poluant decât cel produs de arderea gazului, iar cenuşa poate fi folosită ca îngrăşământ, ca să nu mai adăugăm preţul scăzut de achiziţie a materialului combustibil primăvara.
La exterior, a fost amplasată o plasă de aluminiu (la rândul ei, produsă local, la Slatina), ce va susţine o perdea vegetală.
Aceasta va diminua încălzirea pereţilor în timpul verii şi va funcţiona împreună cu grădinile suspendate ce urmează a fi realizate pe acoperişuri ca un al doilea înveliş al casei şi ca o compensare a suprafeţei de pământ pierdute in urma construirii.
Un alt experiment, care ţine nu de sustenabilitate, ci de explorarea potenţialului unui material, este tratarea unei părţi a modulului interior de servicii.
Compania producea deja aşa-numitul beton dezactivat pentru pardoseli, o suprafaţă foarte structurată, asemănătoare mozaicului tradiţional. Aici, mozaicul a urcat pe perete, betonul dezactivat fiind aplicat în premieră pe o suprafaţă verticală a cărei granulozitate contrastează puternic cu faţa mult mai netedă a celorlalţi pereţi şi a lemnului. De fapt, nu e vorba de un finisaj aplicat unui perete, ci de o contopire – faţa special tratată şi cofrată a betonului devine mozaic.
Peşteră imblânzită, cochilie, casă arhetipală, inovaţie
Dincolo de inovaţie, ne-am simțit bine în această casă. Sigur, există acea slăbiciune a arhitecţilor faţă de frumuseţea şi sinceritatea brută ale betonului aparent, insă credem că aici e vorba de mult mai mult de-atât, iar dovadă e şi faptul că şi Teodorei Zăbavă, şi lui Mircea Toma le place ce-a ieşit. E o construcţie puternică şi sinceră, austeră chiar, in care multe din lucrurile de obicei ascunse – nu doar structura, ci şi traseele de instalaţii, de exemplu – sunt aici aparente. Dar e şi un loc confortabil, care preia multe dintre elementele arhetipale ale locuirii. Lemnul netratat al placajelor şi tâmplăriei, vatra din mijlocul casei intră in această categorie. Dar mai sunt şi vitrajele foarte mari, ce aduc înăuntru o lumină generoasă şi care schimbă culoarea şi textura aparentă ale pereţilor de-a lungul zilei şi anotimpurilor.
Eşti peste tot şi in acelaşi timp protejat şi in legătură directă cu mediul dimprejur, cu grădina mai ales, dar şi cu vecinii şi cu oraşul. Chiar şi betonul atât de urât de mulţi ca semn al unei modernităţi autiste şi inumane îşi exprimă aici adevărata natură, de piatră lichefiată şi recompusă. Peste tot par să coexiste arhaicul şi o modernitate inteligentă şi fără complexe.
Nu in ultimul rând, pielea metalică de pe faţadă poate fi şi ea citită drept un dispozitiv verde low-tech foarte in pas cu vremea, dar şi drept o reinventare a bolţilor de viţă care transformă de atâta vreme curţile bucureştene în saloane vegetale.
Credite și info
Amplasament: Str. Institutul Medico-Militar 22, Bucureşti
Arhitect: Bogdan Gyemant-Selin
Client:Teodora Zăbavă & Mircea Toma
Beton experimental: Echipa liniei de producţie din beton condusă de către
Gabriela Nahoi, Aurora Capanu / Lafarge România (în prezent CHR România, prin finalizarea procesului de achiziţie de către CHR Irlanda)
Structură: Sicon 21
Instalaţii: DeMO Studio
Constructor: Construcţii Erbaşu
Pardoseli: SIKA
Confecţii metalice: Griro
Lemnărie: Wood Art
Confecţii lemn şi mobilare interioară: Atelier RD
