Teoria formelor cu fond umanitar
Am început în 2007 proiectul de inserție socială, am văzut că e o nevoie pentru că la momentul respectiv nu existau proiecte de incluziune activă. Erau multe proiecte de asistență socială, dar nu erau proiecte care să-i aducă pe oameni gradual către o reintegrare profesională și socială.
Am ales activități care se fac cam peste tot în Europa, în special în zona asta de economie socială și solidară. Nu sunt activități originale, ci sunt activități de care era și este nevoie în București. Sunt activități utile pentru comunitate – reciclarea aparaturii electronice și donarea ei – dar și valorizante pentru oamenii care lucrează aici. De exemplu, faptul că ei știu că materialele pe care le recondiționează sunt donate și munca lor este utilă altcuiva – este o satisfacție.
Interviu realizat de Iuliana Dumitru si editat de Andreea Ilinca, cu Raluca Ouriaghli.
Realitate fragmentată între nord și sud
Noi am fost dintotdeauna în zona de sud a Bucureștiului, e o zonă foarte populară, care are foarte multe spații industriale, de multe ori dezafectate ori în ruină. Căutam o locație care să aibă hale de producție și care să fie aproape de autobuz, de tramvai, să fie accesibilă pentru angajații noștri, ne trebuia partea asta de mobilitate și accesibilitate.
Dintodeauna am fost înconjurați de hale industriale, nu e neapărat comod pentru că iarna e frig, vara-i cald, dar organizația s-a pus în slujba persoanelor pe care vrem să le spijinim și e important să fim alături de ei, să avem contact cu realitatea lor.
Am ales zona în funcție de accesibilitate. Am vizitat spații industriale și în nordul Bucureștiului, dar acolo nu era de exemplu metrou, e mai greu, e important să fii pe o linie de metrou.
Post de lider rămas neocupat
Mi-aș dori foarte mult să existe intervenții ale statului. În cazul celor individuale depinde foarte mult de câți bani ai, ce rețea de cunoștințe ai. E un sistem al zonelor industriale post-’89, privatizate, în care multe dintre ele au fost fărâmițate și vândute unor proprietari privați pe bucățele foarte mici și atunci interesele unuia nu coincid cu viziunile celuilalt. Dacă ar fi fost o viziune comună, a statului, a instituțiilor publice centrale, locale, pe reconversia acestor zone, ar fi fost mult mai interesant. Cred că în momentul de față sunt doar niște oameni care își doresc să facă altceva, dar nu prea există o viziune de ansamblu, una strategică.
Proceduri care sufocă în loc să oxigeneze
Încercăm, pe cât posibil, să nu solicităm fonduri europene, desenate de instituții ale statului, pentru că hârțogăraia este foarte mare, corupția de asemenea, funcționarii au o incredibil de mare neînțelegere a domeniului; există un decalaj imens între ce povestești tu și ce povestesc ei, întârzierile la plăți sunt foarte mari. Deci încercăm să evităm colaborarea cu statul pentru că suntem o organizație totuși mică și ne-ar pune în pericol.
Pristanda ar număra conferințe: două la primărie, două la prefectură
Suntem parte dintr-o rețea națională și internațională a întreprinderilor sociale de inserție, cu activități de economie socială și de solidaritate. Această apartenență ne ajută pe partea de influențare a politicilor publice și a proiectelor legislative la nivel european, unde ne bucurăm de o altă înțelegere a activității, de o evaluare calitativă și orientată către impactul proiectului, nu pe bifarea organizării a 5 conferințe și plata a 6 pixuri personalizate. Preferăm genul ăsta de rețele cu care putem face lucruri calitative.
Cercuri deschise în locul celor extinse
Da, cred că facem parte dintr-o mișcare mai amplă de revitalizare a spațiilor industriale, am colaborat și colaborăm foarte mult cu Reciclare creativă, cu Intrarea Violoncelului, cu Casa de pe chei când exista, cu grădini și terase alternative. La Halele Carol am întâlnit, de exemplu, foarte mulți oameni pe care îi știam și care se știau între ei. Asta e și bine, e și rău: e bine pentru că sunt din ce în ce mai mulți oameni, dar e rău pentru că e același cerc. Chiar dacă se mărește, e aceeași minoritate de oameni care se învârte și se reîntâlnește și nu prea reușim să mergem către alții care nu sunt ca noi. Într-un fel e trist, pentru că înseamnă că n-am reușit să ne poziționăm sau să comunicăm cum trebuie sau să gândim și din perspectiva celorlalți. Îmi place și festivalul de pe Mătăsari, deși astea sunt instalații temporare, dar sunt importante pentru că atrag atenția asupra unor realități și arată că există niște tendințe.
Intervenții îngreunate de absența susținerii oficiale
Ar fi bine, în ceea ce privește intervențiile social-comunitare, să existe ambele variante: intervenția statului+intervenții individuale.
Pe cele din partea statului nu prea le văd: sunt puține, sunt foarte rare și sunt foarte rigide, limitate.
Anul trecut am fost invitată la discuțiile din Rahova-Uranus, create cu și în jurul comunității care urma să fie expulzată de acolo. Mi s-a părut interesantă gândirea, dar foarte grea trecerea la acțiune. Era clar că acei oameni nu se puteau auto-organiza și că aveau nevoie de o intervenție exterioară, care să fie totuși neintruzivă. Dar să capacitezi o comunitate e o muncă de ani de zile, foarte greu de realizat în absența mijloacelor de orice fel. Este ceva care la noi nici nu se finanțează și nici nu prea există instrumente, know-how pe partea asta.
Cum devine banalul exotic
În viitor ne vedem tot într-un spațiu ca ăsta, care nu e neapărat foarte prietenos și confortabil, dar e un spațiu cu potențial, pentru că aici putem să primim oameni, elevi și studenți, pe partenerii noștri. Facem aniversare anuală și îi chemăm pe toți aici, îi aducem de-acolo din Nord, să mai vină să vadă care e realitatea în Sud. Și vin cu plăcere de obicei, pentru că încercăm să-i implicăm în activități care să-i atragă. I-am pus, de exemplu, să lucreze în locul angajaților și le-a plăcut foarte mult, pentru că sunt oameni din companii și instituții, care n-au lucrat niciodată cu mâinile și atunci au un fel de experiență exotică, extatică.
Enciclopedie de interese
N-a fost foarte dificil să începem să funcționăm aici, dar noi nu am reconfigurat foarte mult. Au fost aici niște instalații, niște poduri mobile care erau încă funcționale, iar acelea au fost vândute de proprietarul locului. La fel s-a întâmplat și la Republica, unde proprietarul ne-a rugat să-l ajutăm să dea jos astfel de instalații – lifturi și poduri mobile – care erau din fier masiv și valorau foarte mult.
Noi nu am făcut cine știe ce amenajări, dar am impresia că nici nu prea există fonduri pe partea asta, pe care să le mobilizezi. Ar trebui să se întâmple tot printr-un efort al organizației, iar la noi prioritatea este axată pe om, pe dezvoltarea activității de servicii sociale, de solidaritate comunitară.
Șoseaua Olteniței 105
Raluca Ouriaghli, membru fondator
Patrick Ouriaghli, membru fondator
