Hota Smart Eco

Acasă, pe drum. O jurnalistă și un fotograf s-au mutat într-o autorulotă ca să-și poată face meseriile.

Text: Elena Stancu
Foto: Cosmin Bumbuț

Acum cinci ani, locuiam cu chirie într-o garsonieră mică în Piața Rosetti din București. Trăiam în 25 de metri pătrați, într-o încăpere înaltă, rece și întunecoasă dintr-o fostă casă naționalizată. Vecinii noștri erau în vârstă și excentrici: vecinul de deasupra l-a întrebat într-o zi pe Cosmin dacă are telecomenzi în casă pentru că nevastă-sa e iradiată, iar vecina de alături nu ne răspundea la salut pentru că nu eram proprietari. La ultimul etaj stătea fostul ginere al lui Pacepa, care își petrecea toată ziua în curte, bând bere la PET și bodogănind. Vecina de la parter avea 12 pisici care, după ce Cosmin le-a declarat război, își făceau nevoile în fața ușii noastre.

Eu eram redactor-șef adjunct la revista Marie Claire, iar Cosmin, freelancer de mulți ani, se săturase să facă fotografii de modă și de publicitate. În timpul săptămânii, ajungeam acasă cel mai devreme la șapte seara; îmi petreceam cea mai mare parte din zi într-o clădire de corporatiști, fără aer și lumină naturală. Anotimpurile se schimbau fără să le observ. Aveam 30 de ani și îmi rămâneau doar weekend-urile să le petrec cu bărbatul pe care-l iubeam. Îmi doream să fac un alt fel de jurnalism, să înțeleg nuanțele pe care nu aveam timp să le înțeleg într-o zi sau două de documentare. Îmi doream să trăiesc și să muncesc altfel.

Când am dat trei sferturi din lucrurile din casă, am dus cărțile la anticariat și ne-am mutat într-o autorulotă, nu înțelegeam prea bine ce facem. Poate că eram și puțin disperați. Bucureștiul ne apăsa, Cosmin era mereu ursuz – „Nu pot să fac poze în București“, îmi spunea –, iar eu mă gândeam că viața trebuie să fie mai mult decât atât. Mutatul într-o mașină de cinci metri lungime a fost mai degrabă o salvare decât ceea ce aveam să aflăm mai târziu că se numește, prețios, downshifting.

 

 

Eu îmi doream să scriu, iar Cosmin își dorea să facă fotografii. Visam să lucrăm la proiectele noastre, fără compromisuri și fără să fim presați de ritmul alert dintr-o redacție. Iar asta înseamnă să petreci mai mult timp pe teren decât la birou, să-ți faci prieteni din medii diferite, să pui întrebări, să-ți depășești prejudecățile, să bei palincă și bere la PET, să iei purici, să-ți fie fie frică, să fii fericit, să mănânci mușchi țigănesc făcut de căldărari, să fii zdrobit de durere, să plângi în timpul interviului, să oferi o îmbrățișare, să petreci săptămâni întregi în penitenciarele din România, să faci un film documentar și să moșești un copil, să trăiești lângă cei despre care scrii și pe care îi fotografiezi.

În noiembrie 2013, când ne-am mutat în autorulotă, presa din România era în colaps. Nimeni nu ne-ar fi plătit să lucrăm săptămâni sau luni la proiecte jurnalistice ample. Am riscat, pentru că nu aveam nimic de pierdut. Ce să pierzi? Un loc de muncă într-o clădire fără lumină naturală? O garsonieră închiriată în care era atât de frig încât nouă luni pe an mergea încălzirea?

 

 

Ne-am propus de la început să nu acceptăm publicitate pe site-ul nostru, Teleleu.eu, și să ne bazăm doar pe granturi, burse și abonamente la vederi – o dată pe lună trimitem donatorilor noștri o fotografie făcută de Cosmin și o scrisoare semnată de mine. Sprijinul oamenilor care ne urmăresc nu ne ajută doar financiar: așa simțim că poveștile noastre contează, că suntem citiți și priviți.

Înainte să plecăm, am împachetat trei săptămâni. Nu e ușor să alegi ce iei cu tine și ce lași în cutii, în podul prietenilor tăi. Am luat cu noi actele, reportofonul, echipamentul foto, patru prosoape, un set de lenjerie de pat, haine de iarnă, un wok, o cratiță și un ibric, tacâmuri și două căni, iar hainele de vară și restul lucrurilor le-am lăsat în podul prietenilor noștri.

Noi credeam pe-atunci că ne-am sacrificat confortul, dar nu știam că o să ne redefinim noțiunea de confort. Eu încercam să mă obișnuiesc să mă spăl pe cap într-un lighean, Cosmin să încarce mașina cu apă la -6ºC, când ți se lipesc palmele de furtun. Învățam să stăm jos când celălalt stă în picioare, să spălăm vasele cu câțiva litri de apă, să dormim pe stradă fără să ne deranjeze zgomotele, să împărțim cei cinci metri pătrați, cât e spațiul de locuit din autorulotă, să trăim cu lucruri puține și cu buget redus.

Primul material pe care l-am documentat după ce ne-am mutat în autorulotă a fost într-o comunitate extrem de săracă din județul Covasna. Hetea e pe vârful unui deal, la șase kilometri distanță de primul sat, fără farmacii sau magazine în apropiere. Aici trăiesc aproape 80 de familii în colibe improvizate din lemn, obiecte găsite la gunoi și pământ. Colibele sunt acoperite cu afișe publicitare stradale și cu saci de nailon. Nu există veceuri în fundul curților, pentru că nu există curți, pentru că nu există garduri, iar dealul e plin de fecale de oameni și de câini.

Când am ajuns noi acolo, la sfârșit de noiembrie, majoritatea copiilor erau plini de muci, tușeau cu hârâieli și aveau ochii lipiți de conjuctivită. Cei mai mici alergau desculți în jurul caselor, dezbrăcați de la brâu în jos, pentru că familiile nu aveau nici pamperși, nici apă curentă.

A fost primul nostru contact real cu sărăcia. Am înțeles că izolarea și lipsa de educație te țin prizonier aici, că România nu are servicii sociale prin care să-i ajute pe acești oameni, că nu vrea și nu știe cum s-o facă și că nu toți românii au acces la educație și la servicii medicale, așa cum zice legea, ci doar cei care au norocul să nu se nască într-o comunitate care trăiește în sărăcie extremă.

Am fost în multe comunități sărace de-atunci. Am trăit printre oamenii străzii din Satu Mare, am intrat într-o treime din penitenciarele din România, unde mulți tineri ajung din cauza sărăciei, și am văzut că penitenciarele sunt reflexia crudă a ceea ce nu funcționează în societatea românească. Am trăit lângă familiile care au copii cu dizabilități, am fost în școli și în spitale de provincie, în comunități tradiționale de ucraineni, lipoveni, secui, armâni și căldărari.

 

 

Ne-am obișnuit să lucrăm fără să simțim că lucrăm. Răgazul pe care-l avem acum e un privilegiu. Putem sta oricât într-un loc în care documentăm o poveste, fără să fim stresați că e scumpă cazarea sau că trebuie să ne întoarcem la București, la celelalte treburi. Viața în autorulotă ne costă puțin: motorina, mâncarea de la supermarket și berea de la magazinul din sat. Suntem relaxați și avem timp să ne împrietenim cu oamenii, să înțelegem cine sunt, ce vise au și cum e viața lor. Am ajuns la o intimitate cu cei despre care am scris și pe care i-am fotografiat la care n-am fi ajuns dacă stăteam la hotel și plecam după câteva zile.

Primul an a trecut cel mai repede, nici n-am apucat să ne dezmeticim: încercam să ne dăm seama cum se trăiește într-o mașină, pierdeam ore întregi căutând un loc de parcare, ne era rușine să batem la porți dacă aveam nevoie de apă sau de curent electric. Al doilea și al treilea an au fost aglomerați, am lucrat la câteva burse și granturi, am făcut un film documentar și ne-am petrecut iernile în Grecia și în Cuba, și abia în al patrulea an ne-am creat o rutină de muncă-relaxare și viața în 10 metri pătrați cu tot cu motor a început să ni se pară firească.

Nu ne-am schimbat tabieturile, însă le-am înghesuit într-o autorulotă. În prima noastră mașină, un Wingamm Ibis 500 pe șasiu de Volkswagen T4, fabricat în 1999, eram mai înghesuiți decât suntem acum, în noua noastră autorulotă cu un metru mai lungă și mai bine împărțită. Patul cobora din tavan și, atunci când eu dormeam, Cosmin nu putea sta în picioare și nu putea să-și facă ceai, pentru că aragazul era sub pat.

Toată lumea se mira cum ne descurcăm iarna în motorhome. Nu iarna e grea în autorulotă, ci vara, mai ales atunci când ne înghesuim la o singură masă ca să lucrăm la laptopuri, cu un câine flocos pe picioarele noastre. Vara, când sunt 30°C afară, sunt 30°C și în mașină, iar dacă lucrăm la laptopuri, se face saună. Iarna rezistăm și la -20°C, dăm soba la maximum, ne îmbrăcăm mai gros, ne învelim mai bine, ne îngheață apa, dar supraviețuim.

 

 

Masa pe care mâncăm e și biroul pe care trebuie să încapă două laptopuri, și blatul de gătit. Spălatul pe cap e o aventură în baia mică a mașinii, iar alegerea unui loc de dormit poate dura zece minute sau două ore: căutăm liniște, un teren orizontal, umbră, dacă e vară, și un canal pentru apa reziduală, când suntem în oraș. Fiecare obiect trebuie pus la locul lui ca să nu cadă în mers. Suntem mai ordonați decât eram sau decât am vrea să fim. Gătim mult și sănătos și nu mai mâncăm pe fugă.

Toate utilitățile pe care le ai atunci când locuiești într-o casă și la care nici nu te gândești presupun un efort atunci când stai într-o mașină. O dată la patru zile trebuie să alimentăm mașina cu apă pentru duș și spălat vase și să căutăm o hazna ca să golim veceul. Iarna, în vechea mașină, încărcam butelia cu GPL o dată la 10 zile, iar vara, o dată la două luni – aragazul, boilerul, frigiderul și soba funcționau cu GPL. La fiecare pornit și oprit al mașinii trebuia pornit și oprit gazul, strânse cablurile de curent electric și furtunurile de alimentare cu apă.

În noiembrie 2017, după ce a apărut cartea noastră Acasă, pe drum. 4 ani teleleu (Humanitas), am tras linie și ne-am întrebat ce facem mai departe. Făcusem zeci de reportaje ample despre problemele din societatea românească, un film documentar, Ultimul căldărar, și o carte despre cum ne-a schimbat pe noi călătoria în România profundă. Ni s-au deschis mințile, am devenit mai empatici, am scris și am fotografiat mai bine, ne-am iubit mai mult și am fost mai fericiți.

Nu mai puteam să ne întoarcem la viața de dinainte. N-am mai fi știut să lucrăm la birou, în București, cu scurte deplasări pe teren. După ce guști libertatea asta, după ce trăiești alături de cei pe care îi documentezi, nu mai știi să muncești altfel. Trebuia să continuăm, dar vechea noastră mașină devenise neîncăpătoare și incomodă, așa că ne-am hotărât s-o schimbăm.

Ne-au ajutat familiile și câțiva sponsori-prieteni, am vândut vechea autorulotă și, în noiembrie 2018 – da, toate lucrurile importante ni se întâmplă în noiembrie – ne-am luat un Westfalia Amundsen pe șasiu de Fiat Ducato. E doar cu un metru mai lungă, dar e mai bine împărțită și Cosmin poate să-și facă un ceai dacă eu dorm. E mai compactă, mai sigură, mai rapidă și mai discretă, încălzirea merge cu motorină, așa că nu mai trebuie să căutăm GPL, și avem mai mult spațiu de depozitare. E perfectă. Dacă suntem norocoși, o să trăim în ea în următorii 15 ani.

 

 

Nu călătorim atât de mult pe cât crede lumea. De când am plecat din București, am făcut 70.000 de kilometri cu vechea noastră autorulotă și 5.700 cu cea nouă, destul de puțin în comparație cu alți camperiști pe care i-am întâlnit. Petrecem mai mult timp trăind în mașină decât călătorind cu ea, pentru că noi lucrăm la proiectele noastre jurnalistice și asta presupune să stăm un timp îndelungat într-o comunitate.

Acum avem și mai puține lucruri cu noi, pentru că până și într-o autorulotă strângi tot felul de obiecte inutile și, când o golești, îți dai seama că de un sfert dintre ele te puteai lipsi. Cosmin și-a redus echipamentul foto, care-i încape într-o gentuță, iar eu nu am prea multe haine. Gătim într-o oală sub presiune, o tigaie și un ibric, mâncăm în patru farfurii și avem cu noi patru furculițe și trei linguri (una am pierdut-o).

În ianuarie, am început un proiect nou și am plecat în Spania, unde suntem chiar acum, în delta fluviului Ebru. Vrem să facem o carte* despre românii din diaspora: o să călătorim un an și jumătate – cel puțin – prin țările din Europa în care trăiesc cei mai mulți români și o să documentăm unde locuiesc și ce muncesc aceștia, care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

N-am fi putut face niciodată proiectul acesta fără autorulotă. În primul rând, nu ne-am fi permis financiar să stăm la hotel și să mâncăm la restaurant. Cheltuielile noastre sunt reduse: ne gătim (nu mâncăm niciodată în oraș) și dormim pe stradă, lângă familiile care ne primesc în viețile lor.

Oamenii nu se simt amenințați; suntem un cuplu inofensiv cu un cățel pufos și inspirăm încredere. Suntem de-ai lor, suntem umani și e mai ușor să ne accepte. Iar noi ne bazăm pe ei să ne ajute: să ne lase să parcăm undeva în siguranță, să ne dea apă să încărcăm mașina și, eventual, să ne lase să folosim mașina de spălat. Suntem la fel de vulnerabili ca ei, iar asta ne apropie.

 

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

*La finalul proiectului vom publica la editura Humanitas o carte care se va numi „Plecat”.Ca să ducem la bun sfârșit acest proiect și să spunem poveștile românilor din diaspora, avem nevoie de sprijinul vostru, al cititorilor. Participă la campania noastră de crowdfunding de pe Patreon.

Donează și vei primi lunar vederi și scrisori Teleleu. Banii din donații sunt folosiți pentru documentarea proiectului „Plecat”

teleleu.eu

 

1