La inceputul anilor ’90, multa lume credea ca vom putea scapa de Casa Poporului. Proiectele de demolare partiala sau totala, de ingropare sub un deal etc. pareau inca de pe atunci utopice.
E o cladire de fapt imposibil de distrus, iar in fond, e vorba si de o valoare economica, ce ar trebui utilizata. Mai mult decat atat, e mai bine poate sa iti asumi istoria, chiar in partile ei neplacute, decat sa incerci sa o stergi.
Cred insa ca putina lume isi inchipuia viitorul monstrului. Instalarea in acest loc a ambelor camere ale Parlamentului si terminarea proiectului in acelasi spirit de catre aceeasi autoare ar fi parut cea mai absurda varianta. Ei bine, asta s-a intamplat. Iar daca marea axa continua sa se transforme prin actiuni spontane – de la inchideri de balcoane, firme luminoase si bannere uriase pana la alterarea completa a fatadelor – Casa ramane o fortareata izolata, in care interventia ce a creat MNAC-ul se pierde in ermetismul si unitatea de monolit a ansamblului.
Magaoaia se umanizeaza vizibil doar atunci cand in piata din fata sau in parc au loc concerte, festivaluri de bere. In acele momente, casa este degradata la rolul de decor pentru forfota din fata. Insa aceste evenimente nu ating obiectul propriu-zis, iar contradictiile intre cadru si evenimente nu rezolva in nici un fel uratenia de ansamblu. Si de aceea, am fost putin sceptic cand am mers sa vad Urban Art – seria de proiectii curatoriata de Marilena Oprescu (artmix) in noaptea de 22 – 23 septembrie. Am avut un soc estetic. Combinatia dintre proiectiile „hard” ale artistilor contemporani consacrati sau ale grapherilor furiosi si ecranul pompos te face praf, pur si simplu. Efectul de tulburare a scarii intre imaginile din proiectii si elementele arhitecturale este specific acestui gen de actiuni si pune intotdeauna intr-o alta lumina atat cladirea cat si operele de arta. In acest caz insa, contradictiile ating sublimul. Monolitul megaloman si kitsch este spart si recompus de imagini, si i se anuleaza in mod relaxat semnificatiile. Cred ca o permanentizare a proiectiilor ar putea fi un prim pas catre umanizarea Casei. Mi-o pot imagina clamand „I feel pretty” (ca in proiectia lui Cosmin Moldovan) in mod continuu, si atentionand poporul si turistii in extaz ca poate nu e chiar asa. Iedera pe fatada (ca in propunerea lui Marilena Oprescu si a lui Mircea Maieru) – de ce nu? Si, apoi, intr-o succesiune fireasca a evenimentelor, modificari de functiune si de fatada, infiltrarea de functiuni cu adevarat publice, daramarea zidului si inghitirea de catre oras. Casa Poporului ca fragment urban haios si accesibil – ce simpatic ar fi si ce mod de a pune punct pecetei lui Ceausescu asupra imaginarului cultural romanesc.
Curator: Marilena Oprescu, Asociatia Culturala Artmix
Foto: Mircea Maieru
