Expo: 13 09 – 13 12 2019 @ Kunsthalle Bega, Str. Circumvalațiunii 10, Timișoara
Curator: Valentina Iancu
Artiști: Mihaela Cîmpeanu, Roberta Curcă, Katja Lee Eliad, Yishay Garbasz, Sasha Ichim, Adelina Ivan, Alexandra Ivanciu, Anastasia Jurescu, Hortensia Mi Kafchin, Elana Katz, Virginia Lupu, Ileana Pascalau, Aris Tureac, Smaranda Ursuleanu, Oana Paula Vainer.
Cercetarea lay me down across the lines aduce împreună o serie de narațiuni feministe care propun orientarea spre o gândire intersecțională*, atentă la multitudinea condiționărilor care determină realitatea feminină. Expoziția explorează fragilitatea diferenței prin intermediul poveștii personale, optează pentru fragmentare pentru a sublinia diversitatea feminismelor existente pe scena artistică.
Este un exerciţiu curatorial de suspendare a gravitaţiei în sistemul de norme din interiorul culturii. Noul spaţiu de gândire obţinut astfel deschide privirii feminine (Vezi Jil Solloway, Female Gaze) posibilitatea să se întoarcă spre interior pentru a-și formula narativele proprii.
Intersecţionalitatea condiţionărilor stă la baza construcţiei expoziţiei feministe lay me down across the lines, care aduce împreună o serie de naraţiuni din afara logicii hetero-patriarhatului, construite într-un registru al subiectivităţii, al istoriei personale sau al observaţiei experienţiale, abstractizate poetic și politic.
Cabinetul de curiozităţi al gândurilor ordonate în camere separate (vezi Virginia Woolf, O cameră doar a ei) se conjugă în proximitatea unui statement pe care l-am întâlnit în urmă cu câteva luni într-o zină omonimă: Radical Softness as a Boundless form of Resistance (O traducere în limba română limitează conceptual posibilităţile de explorare a frazei.). Radical softness este un concept queer formulat de Be Oakley, creatorul unei micro-iniţiative editoriale centrate pe cercetarea subiectivităţilor queer: GenderFail, cu o activitate teoretică în general complementară expoziţiei lay me down across the lines.
„Blândeţea radicală este ceva care nu ajunge totdeauna verbalizat sau performat, este o emoţie interioară care ghidează cum ne purtăm pe noi înșine prin lume.” (Original în engleză: ”A radical softness is something that doesn’t always get voiced or enacted; it is an internal feeling that drives how we carry ourselves in the world.” (Be Oakley [ed.], Radical Softness as a Boundless form of Resistance, eseuri semnate de Lora Mathis, Alexis Ruiseco-Lombera și Kimi Hanauer, ediţia a 4-a, Risograph).
Be Oakley a căutat un limbaj specific care să facă vizibilă o atitudine complet invizibilă: luptele surde de zi cu zi cu normele sociale. Blândeţea radicală este o atitudine care se referă la întâlnirea cu sinele supus corijării continue pentru încadrare. Sunt corpuri a căror expresie a diferenţei este evidentă și devine o barieră în avansarea în societate. (Vezi Sara Ahmed, Living a Feminist Life, Duke University Press, Durham & Londra, 2017.)
Norma fixează limita. Limita este norma. În această realitate, paradoxul reprezentării este că negaţia sau afirmaţia au același efect: zidurile invizibile care ne separă devin concrete.
În jocul limitelor, transgresiunea „măsoară, în miezul limitei, lipsa de măsură a distanţei ce se deschide în aceasta și desenează linia fulgurantă care o face să fie. Nu e nimic negativ în transgresiune, ea afirmă fiinţa limitată, afirmă acest nelimitat asupra căruia se repede deschizându-l pentru prima oară spre existenţă. Se poate spune, însă, că această afirmaţie nu are nimic pozitiv: niciun conţinut nu poate s-o lege din moment ce, prin definiţie, nicio limită nu poate să o reţină. Ea nu este, poate, nimic altceva decât afirmarea partajului.” (Michel Foucault, „Prefaţă la transgresiune”, trad. de Bogdan Ghiu, în: „Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri 1963-1984”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000.)
În realitatea unei lumi etice, o suspendare a limitelor este un exerciţiu de vulnerabilitate în incertitudinea care accelerează implozia din interior. Împingerea sistemului de norme spre limită caută amplificarea alienării realului care se epuizează în însuși blocajul revelat prin transgresiune. Discuţiile teoretice despre natura limitei și a transgresiunii au epuizat posibilităţile gândirii unui nou sistem incluziv, echitabil fără excepţie. lay me down across the lines se consumă în alienanta imposibilitate de transformare. Expoziţia nu este prizoniera unui narativ liniar, ci se construiește ca o perspectivă ramificată cu multiple puncte de fugă.
*Intersecționalitatea e un concept asociat feminismului, potrivit căruia toate aspectele discriminării identitare (legate de gen, etnie, clasă socială, orientare sexuală, dizabilitate etc.) se suprapun sau intersectează, și toate formele de opresiune și excludere sunt interrelaționate. (n.r.)
KunsthalleBega este un proiect al Fundației Calina inițiat de Alina Cristescu, Liviana Dan și Bogdan Rața.
Kunsthalle Bega
În raport cu arta contemporană orașul este un material. Transferul estetic îl fac muzeele galeriile spațiile alternative. Învestirea fizică nu poate fi însă de la început conceptuală. Totul trebuie relaționat de context, atmosferă, de discuții, soluții, impresii. Aceasta pentru că muzeele oferă de multe ori un vid de afectivitate, iar galeriile distrug capacitatea de a lucra liber. Doar spațiile alternative rămân acomodate la practica artiștilor.
În trecerea de la instituţiile clasice/oficiale la spațiile practice / exprimentale este nevoie de locuri care să preia în același timp calitățile muzeului și experimentalismul spațiilor alternative. Existența unei kunsthalle / un loc liber funcționând pe baza valorilor muzeale este evident cea mai bună soluție pentru un oraș cu multă artă. După dimensiunea socială, politică, estetică, pentru un oraș o kunsthalle aduce și o dimensiune expansiv utopică. Kunsthalle Bega va îngloba din start această expansiune utopică însă va experimenta și contribuția vizualității la coeziunea socială a orașului.
Fundația Calina a fost înființată în anul 2007 de Alina Cristescu, în colaborare cu Romul Nuțiu, și și-a propus încă de la înființare să promoveze arta contemporană românească, în general, și artiștii tineri și emergenți, în mod special, oferindu-le acestora posibilitatea de a se exprima și de a expune public, mulți dintre ei aflându-se la prima expoziție personală. Timp de zece ani, Fundația a activat sub numele de Calina Spațiu de Artă Contemporană, funcționând ca o galerie/ spațiu de proiecte non-comercial. Din 2017, denumirea sa unică a devenit Fundația Calina. Fundația are o identitate puternică, pe care și-a conturat-o și apropriat-o pe parcursul activității desfășurate în cei peste 10 de ani de activitate pe scena artistică contemporană din România, și funcționează pe bază de proiecte expoziționale axate pe transparență, identitate, feminism, context social, politic ș.a., inițiate și desfășurate în colaborare cu mai mulți curatori și critici de artă de renume din țară: Alexandra Titu, Ileana Pintilie, Constantin Prut, Pia Brînzeu, Dan Hăulică, Emil Moldovan, Olivia Niţiş, Robert Şerban, Cristian-Robert Velescu, Marcel Tolcea, Ciprian Radovan, Carol David, Ruxandra Demetrescu, Liviana Dan, Diana Marincu, Rose Marie Barrientos, Răzvan Ion.
Anul acesta, Fundația CALINA a inaugurat spațiul Kunsthalle Bega cu prima expoziție din cadrul unui program expozițional amplu, desfășurat într-o primă etapă pe parcursul a doi ani de zile (2019 – 2020), program co-finanțat de AFCN: Seeing Time, curator Liviana Dan, deschisă în perioada 12 aprilie – 12 iulie 2019. În această toamnă, în data de 13 septembrie, a avut loc vernisajul celei de-a doua expoziții, lay me down across the lines, curatoriată de Valentina Iancu.
Articol conex:
Între muzeu și galerie de artă: Kunsthalle Bega. SEEING TIME