Intro: Ștefan Ghenciulescu
Clădirea publică e, de obicei, mare. Sau mai mare. Asta pentru că trebuie să adune (de obicei) oameni mai mulți decât o casă tradițională (nu vorbim de blocuri aici). Pe lângă dimensiuni, are și o expresie arhitecturală adevată, e cam în toate culturile mai decorată, cu materiale mai bogate, e amplasată în locuri speciale și cu o întreagă structură de elemente arhitecturale care îi dau identitate și prestigiu. E valabil și pentru turla bisericii, acoperișurile etajetate ale pagodei sau minaretul moscheii, cât și pentru catedrale, primării, mai nou gări, parlamente și atâtea alte lucruri.
Ei, chiar de-a lungul istorie, lucrurile sunt ceva mai amestecate. Lăsând la o parte Palatul și alte sedii ale Puterii, a căror funcțiune oricum este complexă, știm bine , și o știau deja teoreticieni clasici ai arhitecturii, că programele publice au evoluat la un moment dat din cel al locuirii. Casa șefului de trib, casa bătrânilor, casa zeului/zeilor, casa Domnului…. Apoi, dinspre sfârșitul Evului mediu încoace, și în mod frenetic în secolul al XIX-lea, case mai importante – dar departe a fi palate, dar și locuințe din ce în ce mai modeste au început să preia din vocabularul clădirilor publice. Pentru a nu mai vorbi de explozia modernității, când monumentele civile ale noii epoci, cum ar fi zgârie-norii, au împrumutat semnele vechilor mounemte, însă le-au eclipsat cu totul ca dimensiuni.
E deja un truism, dar care trebuie neîncetat repetat : în orice cultură și în orice moment, limita dintre spațiul public și cel privat este mult mai tulbure și de fapt mai bogată decât cea legală. Dincolo de extinderea locuirii în spațiul public, avem toată trecerea de la spațiile mai publice către cele mai private, în interiorul locuinței. Locuința burgheză a dezvoltat un întreg ritual de comportament în lumea domestică, prezervat, în parte, și în locuințele minimale din regimurile totalitare : unde poți purta pălăria pe cap, până unde o poți ține în mână, unde îți lași umbrela, până unde ajungi ca străin, invitat, prieten bun etc.
Vast domeniu. În acest dosar nu ne ocupăm însă de palate și catedrale, și nici foarte tare de origini ci ne concentrăm asupra unei categorii ceva mai restrânse, definită concomitent de accesibilitate (și adresabilitate) și de dimensiuni. Vorbim așadar despre…
Caracterul public la scară domestică
Dacă tot vorbeam de locuințe, o categorie la care ne-am gândit din prima este cea a unor locuințe devenite clădiri publice. Probabil că orice cititor dintr-o țară fost comunistă se gândește la casele naționalizate și devenite apoi biblioteci, cămine culturale, ambasade etc. E și acesta un subiect, însă noi ne concentrăm aici pe exemple mai noi, și consensuale, prietenoase. Librăria Cărturești-Verona, transformarea unei (și apoi a unei noi) case vechi într-un loc minunat, e un astfel de exemplu. Ma încolo, pe Verona, Casa Mincu (sediul OAR) e un model de bună practică. Principiul – Ordinul ia o casă veche, o salvează astfel, o transformă în sediu, o gândește din start și cu locuri și scenarii pentru public – a fost reluat și pentru Casa OAR, sediul Filialei București, care și deschide acest număr.
Mai vorbim și despre un mic muzeu din București– casa memorială Anton Pann;
și despre un muzeu cu totul special, penru că programul inițial era unul special : la Amsterdam, o casă aparent tipică de neguțător bogat din epoca de aur a orașului, ascunde în mansarda înaltă o biserică. Nu o capelă, ci o biserică catolică cu altar, galerie, multe locuri – semn al relativei toleranțe („practicați dacă vreți, dar nu pe față”) dintr-o epocă de puternică intoleranță. Relația dintre spațiul sacru și cel domestic, ambele prezervate și bine puse în valoare, e puternică și emoționantă.
O categorie diferită este cea a clădirilor noi, cu o funcțiune ce nu are nimic de-a face cu locuirea, însă care se adaptează țesuturilor rezidențiale sau evocă scara locuirii : case publice, dacă vreți.
Există și aici precedente istorice : acum două numere publicam restaurarea sediului Băncii naționale din Craiova. Când am văzut primele imagini, am fost sigur că era vorba de o reședință boierească convertită în bancă. Ei bine, chiar a fost proiectată din start ca filială BNR, nu doar la dimensiu relativ mici, ci și într-un neoclasicism temperat foarte domestic. Exemplele contemporane sunt două clinici precum și cel de-al treilea (mic) muzeu din dosar – MARe, adică Muzeul de Artă Recentă din București, care înlocuiește și în același timp reia o casă veche din București.
Terminăm dosarul cu un mic album despre perioada de dinainte de 1989, și despre refugiul vieții publice adevărate în spațiul domestic.
Sumarul complet al ediției de iarnă (în curs de actualizare) – aici
Zeppelin #152 (decembrie 2018 – februarie 2019), într-un format generos de album, de 224 de pagini, e disponibil în librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, Inmedio și Relay sau poate fi comandat online chiar aici, la prețul de 28 de lei, la care se adaugă transportul prin curier în valoare de 12 lei.
Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, aici.