Text, foto: Mugur Grosu
Pe ecranul televizorului așezat pe un cuptor metalic rablagit, o imagine rușinos de familiară din lumea civilizată: aventurierul britanic Bear Grylls prezintă una dintre faimoasele sale tehnici esențiale de supraviețuire în sălbăticie. Nu-nțeleg despre ce vorbește, pentru că sonorul este închis iar subtitrarea e în arabă. Nimeni din încăpere nu e interesat cu adevărat, imaginea pare lăsată să curgă pe ecran de decor, ca un fel de carpetă modernă despre mirajul occidental.
Mai bine, ar fi dificil să explici tocmai aici fascinația noastră pentru asemenea scenarii, de autorăpire în pustietate. Pe ecran se aprinde o flacără care crește veselă și-i luminează chipul lui Grylls, care a demonstrat, firește, o nouă tehnică despre cum să faci focul cu mâinile goale. O imagine care-mi va tot reveni în minte: focul din televizor peste cuptorul legat la o butelie care, probabil, n-a mai fost umplută de multă vreme. Altfel cuptorul n-ar fi devenit măsuță de televizor, iar fetița care inspectează acum cu mânuțele ștuțul și furtunul buteliei ar fi stârnit panică.
Și cuptorul e de decor, tot un fel de carpetă, care le amintește de casă. Nu știu la ce le folosește, dar ni l-au arătat cu mândire. Poate-ntr-o zi vor avea bani să umple și butelia. Am văzut centre improvizate de schimbat butelii, dar probabil nu-s pentru orice zi. Totul pare mai scump când n-ai surse de trai. Cum să faci bani cu mâinile goale, asta-i tehnica esențială de supraviețuire aici.
Suntem în Zaatari, la doar 13 kilometri de granița siriană, în cea mai mare tabără de refugiați din Orientul Mijlociu și una dintre cele mai mari din lume. Cu cinci ani în urmă, aici era doar o tabără de corturi, ca adăpost temporar pentru cei fugiți în Iordania de războiul civil sirian. Dar valurile de refugiați au tot crescut, și-n mai puțin de un an se adunaseră peste 150.000 de suflete. Ca oraș, ar fi fost al cincilea cel mai populat din Iordania. Aproape jumătate de milion de sirieni au trecut pe aici. În vremuri mai tulburi, au fost revolte și chiar ciocniri violente cu forțele de ordine; nimeni nu avea voie să părăsească tabăra, înconjurată de sârmă ghimpată, așa că nu-i de mirare că mulți se simțeau ca-ntr-un lagăr.
În timp, situația s-a stabilizat, așezarea a evoluat, s-a dezvoltat organic, a descoperit din mers urbanismul autoreglementat. Chiar dacă e înconjurat și acum de sârmă ghimpată (dar și de stații de autobuz), e păzit permanent de forțe înarmate și nu poate fi părăsit fără aprobări speciale, Zaatari a devenit, treptat, orașul lor, remodelat pas cu pas de refugiați după aspirațiile și nevoile lor.
Realizând că vor sta mai multă vreme aici, au început să-și facă locul cât mai familiar și util, cât mai aproape de ce-ar putea fi numit acasă. Familiile s-au strâns laolaltă și-au construit, în timp, și microcomunități, învecinându-se, de preferință, cu cei din aceleași orașe de origine.
Acum, populația s-a stabilizat pe la 80.000 – conform datelor furnizate în vara lui 2017 de reprezentantul UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite): 20% din populația taberei are vârsta de sub 5 ani, și una din 5 gospodării e condusă de o femeie; în fiecare săptămână aici se nasc, în medie, 80 de prunci și au loc 14.000 de consultații medcale. În Zaatari au văzut pentru prima oară lumina zilei peste 7000 de copii.
Întinse pe-o suprafață de cca 5,3 kmp, cele peste 24.000 de module de barăci prefabricate în care locuiesc au devenit casele lor în adevăratul sens al cuvântului, printr-un bricolaj continuu, îmbunătățiri și improvizații, fiind înfrumusețate, pictate, extinse cu prelate, corturi, containere sau materiale reciclate care compun dependințe, ateliere, curți interioare și chiar locuri de adunare, nano-grădini și micro-oaze a căror întreținere e, probabil, foarte costisitoare.
Un întreprinzător care vindea pepeni și-a improvizat o curte acasă, și-n mijlocul ei a clădit chiar o fântână arteziană, vopsită în culori vii, înconjurată de verdeață și flori – în parte de plastic – și cu un șoim argintiu în vârf. I-a luat nițel până a pornit-o, ca să-mi arate că e chiar funcțională, dar când un motoraș a-nceput să hârâie și-un fir de apă a pris să curgă peste butaforia care-mi părea un uriaș tort de nuntă făcut la beție, chipul i s-a luminat de mândrie.
Era clar că pornea agregatul doar la ocazii, pentru care îi adunase în jur diverse scaune, canapele, fotolii și perne: o oază micro-comunitară în care se stă la taifas sau shisha.
Dar chintesența auto-organizării, dezvoltării urbane organice și-a spiritului de inițiativă în situații de criză e piața informală a taberei, cu cele aproape 3000 de magazine și mici întreprinderi ce funcționează, în mare, fără autorizații, controale sau reglementări, compun o micro-economie urbană și-i conectează, prin schimburi comerciale vibrante, pe sirieni de populația din nordul Iordaniei.
Pe Champs-Élysées
După formalitățile de control, inevitabil tensionate și lungi, am pătruns în tabără și-am înaintat pe drumul principal despre care-am aflat c-a fost botezat de refugiați Champs-Élysées.
Aici gâlgâie viața comunității, e o arteră economică și rețea socială care adună buticuri, cafenele, rotiserii, magazinașe, gelaterii, restaurante și frizerii,unde magazinul cu rochii de mirese se-nvecinează firesc cu atelierul de reparații, iar taraba cu țoale de firmă cu cea a telalului.
În prima zi am scanat-o frugal, mai mult din mașină, pentru c-am avut tot timpul o „coadă“ deloc discretă – mașina poliției, așa că am preferat să adăstăm cât mai mult în barăcile unde eram invitați. Scăpam și de vipie.
Nu conteneau să-și exprime onoarea că le-am trecut pragul și să ne ofere ce-aveau mai bun. În primul rând apă. Cum coboram din mașină și ne pocnea dogoarea deșertului, ne și trezeam îmbiați cu apă – de neprețuit, mai ales acolo: deși vitală, toți sunt nevoiți să-și cumpere apa potabilă.
Dacă acceptam invitația, tratația continua cu cafele, sucuri și mici delicatese. Făceau tot posibilul să uităm că ne-aflăm printre refugiați, că aia nu-i cu adevărat casa lor. Firescul ospitalitții și demnității lor îți rupea inima. Până la urmă zâmbeam și uitam, lăsam întrebările prețioase, schimbam mici nimicuri. Abia la plecare, când soarele ne trântea iar barosul în cap, ne-aminteam iar ororile care ne-au adunat aici.
Așa a fost și primul contact direct cu Champs-Élysées. Într-o zi, nu știu ce-a fost în capul meu, plecasem din Aman în maieu. Abia pe drum ghidul și translatorul nostru, Abo Bakr a observat și a decretat că nu pot intra așa în tabără: în cultura lor, un bărbat își acoperă, măcar simbolic, mușchii, altfel pare pus pe rele, e intimidant. M-am acoperit cu un șal și-am luat la rând tarabele de pe Champs-Élysées, în căutarea unei cămăși sau bluze.
M-au trecut toate apele, pentru că mi se ofereau numai țoale „de firmă”, cu scris uriaș, iar când le spuneam că vreau ceva local îmi arătau, zâmbind, eticheta – „look, made in Jordan!“ Mi-era imposibil să mă-nțeleg cu ei, dar și să mă supăr: îmi doreau numai binele, cum și-l imaginau ei. M-au lăsat să le răscolesc toate rafturile și când, în fine, am dibuit o bluză simplă și am pus-o pe mine, au refuzat să-mi spună cât costă, insistau că-i cadou. Așa c-am fost nevoit să las niște bani pe tarabă și s-o zbughesc, să nu mi-i înapoieze. Pentru mine, ăsta a devenit veritabilul Champs-Élysées. Celălalt parcă-mi evocă acum doar parodia simandicoasă a umanității.
RefuGIS – pentru refugiați, de la refugiați
Pentru că mi-a devenit iute limpede cât de ușor te poți rătăci pe străduțele care par să se repete la infinit, m-am bucurat când am primit, la întâlnirea cu reprezentanții UNHCR, o hartă a infrastructurii taberei, asezonată cu câteva informații succinte..
în Zaatari sunt acum 29 de școli – în care învață peste 20.000 de elevi; 27 de centre comunitare pentru asistență psihologică și activități recreaționale; 2 spitale, 9 centre de sănătate și 1 maternitate, locuri de joacă și terenuri de sport; nenumărate moschei; birouri, depozite, stații de epurare, puncte de colectare și reciclare.
O rețea de distribuție a electricității furnizate de o centrală de energie solară va deveni operațională la finele anului.
Mai târziu am vizitat un depozit de alimente, unde fotografiatul era interzis, așa că am înregistrat numai sunetele. E tulburător când le reascult: revăd cărucioarele aliniate la casele de marcat, ca-n orice supermarket, doar că-s înconjurate de-o liniște solemnă, în contrast violent cu forfota și surescitarea din dreptul rafturilor, când degetele înfrigurate aleg și depun în coșuri produse alimentare și bidoane de apă. O tensiune apăsătoare pe care sunetele o reproduc cel mai bine. Ulterior am aflat că fiecare refugiat primește lunar pe un card, ca ajutor umanitar, echivalentul a 20 de dolari, cu care își poate cumpăra de aici ce poftește. Printre altele, apă. Pe care e bucuros s-o împartă cu oaspeții mai înstăriți, dintr-o țară unde se negociază la infinit cotele umanității.
Despre hartă, aveam să aflu de la autorul său, Jean-Laurent Martin, că a realizat-o cu sprijinul refugiaților, care au colectat toate datele, fiind cooptați și instruiți prin proiectul RefuGIS. Fiind, în esență, o așezare urbană, Zaatari avea nevoie de aceleași servicii GIS (Sistem Informațional Geografic) ca orice birou de planificare urbană chemat să gestioneze infrastructura (de pildă rețelele electrice și de apă) și să acorde suport serviciilor comunitare.
În particular, locuitorii din Zaatari se confruntă atât cu provocări de bază, precum deficitul de hrană și apă, cât și cu una sistemică: lipsa accesului la mijloacele de trai și educație.
Pentru a atenua cele două aspecte distincte, UNHCR împreună cu Rochester Institute of Technology și International Relief and Development au creat RefuGIS, un proiect care le-a permis refugiaților de aici să învețe și să construiască serviciile GIS necesare pentru susținerea comunității în continuă creștere.
La scară globală, e primul proiect în care refugiații sunt implicați pe deplin în procesele de luare a deciziilor în comunitate, de la planificarea de urgență la clasificarea infrastructurii. Utilizând abilitățile nou dobândite, participanții la RefuGIS pot crea hărți care să susțină discuțiile despre managementul taberei și implicarea comunității.
Corespondență de război
Am vizitat tabăra Zaatari timp de câteva zile, la începutul lui august. printr-un program de documentare pentru a patra ediție a Bucharest Art Week, cu tema ”Corespondență de război”, fiind construită în jurul războiului din Siria și al consecințelor lui.
Întrebări precum rolul artistului și însemnătatea artei contemporane, altfel plictisitoare, sunt reformulate în contextul actual al războiului ce zguduie Orientul Mijlociu și afectează toată Europa. Nu e ușor să-ți găsești propriul rol într-o astfel de temă, adus vertiginos din bule aseptice ori din straturile rarefiate ale rețelelor media în “dezarmanta” confruntare cu ochii unuia dintre copiii născuți în tabăra de refugiați sirieni.
Însuși cuvântul „rol“ sună deodată obscen, incomod. Când zeci de copii au alergat după tine prin tabără, te-au tras de mână strigând „surra, surra!” și ridicâmd apoi mâinile la ochi să-ți arate că tot ce doreau de la tine era să le faci o fotografie (doar să o iei cu tine când pleci, măcar poza lor să scape de-acolo), și-ajuns acasă nu știi ce să faci cu evadările astea, cuvintele „contemporan“ și „artă“ îți par mai ridicole ca oricând – te simți la fel de nevolnic în fața lor ca și în fața refugiaților de război.
„Corespodența“ în chestiune nu e, de fapt, relatarea despre război, ci legătura greu de creat și de suportat între tine și consecințele lui imediate – care îți taie calea, te trag de mână și-ți strigă „surra! surra!“
Tema a fost propusă de Nona Șerbănescu, inițiatoarea și directoarea festivalului, artistă despre care-am aflat abia acolo, când s-a-ntâmplat să o surprindem plângând, că e legată afectiv de Siria și prin dubla-i origine, siriano-română.
I-am mai avut alături pe artiștii Cristina Iacob, Cristian Munteanu și Andrei Șerban, și am fost însoțiți de realizatorul de film sirian Abo Bakr al Haj Ali, care ne-a fost călăuză, translator și facilitator de întrevederi. Pe lângă vizitele regulate din Zaatari, am bântuit prin Amman, Mafrak, Irbid și Zarqa, pentru a întâlni sirieni rezidenți în Iordania din afara taberelor de refugiați.
Am gustat, astfel, doar cîteva picături dintr-un ocean de amar: 30% din populația Iordaniei, aproape 3 milioane, sunt rezidenți fără cetățenie, refugiați sau emigranți ilegal. Din 2010, peste 1,4 milioane de refugiați sirieni au trecut prin Iordania, și chiar dacă asta a afectat-o direct, țara a continuat să-i primească.
Deși se numără printre cele mai secetoase țări din lume, iar mijloacele de trai ale iordanienilor erau deja periclitate. Uriașele valuri de refugiați i-au pus și mai mult în pericol, secătuind și mai mult resursele, în special de apă, dar și de spațiu, hrană și locuri de muncă.
De câte ori am numărat steagurile de pe panourile care enumeră țările implicate acolo în efortul comun de-a înmulți paliativele crizei umanitare, m-am rușinat amintindu-mi că la noi acasă încă se dezbate intens cota de refugiați care „ni s-ar pune în cârcă“, dacă 1000 de suflete n-ar fi prea mult. Păi, la 5 milioane de refugiați, abia răcorești un bob de nisip. Doar în Zaatari s-au mai născut 7000.
Da, să ne-ntoarcem acasă. Artiștii participanți la programul de documentare s-au întors, inevitabil, la arta contemporană, iar în octombrie și-au expus experiențele la Bucharest Art Week. Invitat special al ediției a fost artistul și curatorul sirian Humam Alsaliam, care s-a îngrijit de expoziția principală. Acesta beneficiase de o rezidență în București, în cadrul aceluiași program de mobilitate și documentare, organizat de Asociația pentru Promovarea Artelor Contemporane și co-finanțat de AFCN. Deocamdată atât. Poate ne-am văzut și acolo. Poate vom continua.
DE PROIECTE
