Rimetea (Torockó) e un loc unic în România: satul situat într-unul din judeţele sărace ale Transilvaniei e un exemplu strălucit al faptului că salvarea unui patrimoniu poate deveni motor de dezvoltare.
Raţiunile sunt complexe şi imposibil de cuantificat: o identitate culturală locală foarte pronunţată, o comunitate stabilă, dar şi o injecţie de expertiză şi bani la momentul potrivit.
Autori: Transylvania Trust, comunitatea locală
Loc: Judeţul Alba
Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Patrick Violet, Ştefan Ghenciulescu
Un loc foarte particular
Situată în nordul depresiunii Trascăului, localitatea bătrână de cel puţin 800 de ani s-a dezvoltat din simplu sat în localitate de mineri şi fierari (datorită minereului de fier extras din zonă), devenind unul din principalele centre de prelucrare a fierului din Transilvania. Creşterea economică, legăturile cu centre urbane importante, dar şi un aflux de mineri de origine germană au dus la crearea unei culturi foarte dezvoltate şi sincretice, inclusiv în domeniul locuirii.
Patrimoniul arhitectural excepţional şi relaţia dintre o aşezare compactă şi un peisaj spectaculos şi intact au fost prezervate aproape integral – ca în atâtea alte cazuri – datorită tocmai declinului din secolul al XVIII-lea şi cel al XIX-lea. Nerezistând concurenţei industriale şi epuizării rezervelor de minereu, Rimetea a redevenit o aşezare rurală.
Declanşare şi continuare
La începutul anilor ’90, când după îngheţul din anii ’80 a început şi aici fenomenul de modificări ale locuinţelor vechi, Fundaţia Transyilvania, profitând şi de finanţări din partea administraţiei Sectorului 5 din Budapesta, a demarat împreună cu comunitatea locală un program de reabilitare corectă a locuinţelor.
Proprietarilor care acceptau această colaborare li se ofereau expertiză, precum şi o contribuţie financiară modică. Foarte mulţi au acceptat, iar succesul a fost copleşitor. În 1999, localitatea a fost distinsă cu premiul Europa nostra, iar turismul (provenind mai ales din Ungaria, dar şi din Europa de Vest) pur şi simplu a explodat.
În mod natural, chiar proprietarii ce nu beneficiaseră de finanţare au început să urmeze exemplul bun, să-şi reabiliteze casele și să realizeze extinderi camuflate şi nedistructive pentru imaginea generală.
Extindere nouă. Pericolul concentrării reglementărilor la fațadă
Astăzi, localitatea trăieşte în principal din agroturism, iar atât intervenţiile la casele existente, cât şi construcţiile noi se supun unor reguli stricte legate de dimensiuni, volumetrie, culoare, tipuri de garduri şi porţi.
Vorbind cu oameni de-acolo, mi-au confirmat că aceste reguli sunt asumate şi controlate de către comunitate. Oamenii nu sunt doar conştienţi de o valoare economică, ci şi din ce în ce mai mândri de o identitate arhitecturală prezervată.
Model de bună practică….
Desigur, exemplul Rimetea nu poate fi imitat ca atare. Se pot însă învăţa mai multe lecţii: că nu e nevoie de foarte mulţi bani pentru a declanşa un proces – chiar la primele case din program, investiţiile proprii ale localnicilor au fost mult superioare fondurilor primite; în schimb, ai nevoie de o comunitate puternică sau întărită şi care să înţeleagă că este şi interesul său pragmatic de-a pune în valoare un cadru de viaţă în loc de-al distruge.
….şi unele (mici) probleme
Dincolo de contextul general, se pune întrebarea cum va evolua Rimetea în viitor. Pe de o parte, este probabil singurul loc din România care începe să semene cu modul de dezvoltare al satelor foarte turistice din Alpi sau insulele greceşti: încep să apară din ce în ce mai multe construcţii noi în stilul celor vechi. La unele se constată deja derapaje (dimensiuni, volumetrii, aşezare). Poate că este efectul unei cereri mari de locuri de cazare, combinată cu siguranţa unei popularităţi turistice deja câştigate.
La marginea satului. Casă în construcție
Majoritatea caselor noi ascultă de regulile pomenite anterior. Însă multiplicarea lor va duce probabil la o extindere din ce în ce mai accentuată a intravilanului şi deci la răspândirea şi alterarea relaţiei cu cadrul natural. Dacă scara şi imaginea sunt prezervate, e uneori destul de deconcertant să vezi clădiri ce par de acum o sută de ani și care sunt de fapt construite acum, din BCA şi beton armat.
E, desigur, uşor penibil să te plângi de astfel de fineţuri, când la câţiva km mai departe (şi peste tot în ţară, de fapt) găseşti arhitectură veche distrusă sau matahale nesimţite ce au invadat satele şi natura. Poate că este totuşi posibilă – la Rimetea şi în alte locuri – şi o reconsiderare şi promovare a unor tehnici şi materiale, şi nu doar a formelor tradiţionale.
* Extras din cartea Dincolo de oraș
