Dyson Airblade

Casa de amintiri. Sau cum să scoți arhitectură de unde nu pare posibil.

Text, proiect, foto: Simona Pribeagu Schmid

 

Casa de amintiri este casa părinţilor.
După o viaţă de locuit la bloc în Alexandria, s-au ivit momentul potrivit şi parcela ideală: aproape de centru, neobişnuit de lată la stradă şi cu o grădină paradiziacă: viţă- de-vie în faţă, un nuc bătrân şi doi duzi în spate, gutui, floarea-soarelui şi trandafiri. Casa existentă, mică şi pierdută în mijlocul vegetaţiei era într-un stadiu avansat de degradare.

 

02_B_Referenta Alexandria-casa gri-bleu

 

„Îşi mai fac părinţii vilă la vârsta asta? ” m-a întrebat o doamnă în microbuzul spre Bucureşti. „Îşi fac o casă”, am răspuns. „Vilă cu etaj, da? ” a insistat ea. „Nu, doar pe parter“, am adăugat eu. „Cum? Aşa, ca o casă bătrânească?” a concluzionat ea nedumerită.

 

Alexandria este un oraş tipic românesc din afara arcului carpatic, cu pietonal, blocuri din prefabricate şi multe case. În lungul străzilor, ce desenează o perfectă tramă rectangulară, se îngrămădesc una după alta locuinţele tip vagon, în general modeste, dar practice şi decorate cu mândrie. Casele se prezintă la stradă cu latura lor îngustă, ornată cu o tencuială rugoasă şi intens colorată. Iar în mijloc, cu ancadrament alb, o singură fereastră cu cercevele verticale, probabil a camerei celei bune.
Prin asemănarea lor (pe-atunci lucrau peste tot cam aceiaşi meşteri şi se foloseau mereu aceleaşi produse) se asigura un calm vizual, o linişte a locului. Greu de regăsit astăzi. „Varietatea este preludiul monotoniei. Dacă vrei s-o eviţi, repetă-ţi elementul”, zicea cândva Luigi Snozzi.

 

Din păcate, tot mai des „casa bătrânească”, neîncăpătoare şi lipsită de confortul modern, chiar dacă de multe ori idilică, cedează locul aşa-zisei „vile”, casa cu etaj şi de inspiraţie discutabilă (Spania sau Italia, în funcţie de locul unde au lucrat meşterii sau proprietarii). A construi un „etaj” devine o chestiune de prestanţă, de etichetă, înseamnă să faci un pas „înainte”.

 

Casa existentă pe parcela părinţilor nu era amplasată la stradă – precum cele ale vecinilor –, ci undeva în spate, ascunsă în vegetaţie. Am lăsat grădina aşa cum era, cu viţa-de-vie în faţă şi cu nucul bătrân în spate.

 

03_B_Context-strada si vecinii

 

Iar casa nouă (cu pereţi zidiţi şi planşeu de lemn), deşi începe pe amprenta celei vechi, se întinde pe aproape toată lățimea terenului, împărțind curtea în două: grădina din față şi livada din spate.

După șablonul casei existente (de tip „vagon”), două volume înguste și lungi, găzduiesc camere şi spații secundare. Dar primesc între ele o încăpere nouă, necunoscută în locuința tradiţională: o cameră generoasă, deschisă, luminoasă, un spațiu de legătură între curte și casă, între locuirea de demult şi cea de astăzi, inima locului.

sectiune AA

Care ziceai că este bucătăria?” mă întreba mai mereu meşterul în timpul şantierului.
Planul este compus din spaţii asemănătoare, flexibile: patru încăperi în colţuri cu dublă, chiar triplă orientare (fiecare de peste 16 mp) şi un spaţiu traversant în mijloc (de 32 mp). În grădină se poate ieşi prin mai multe locuri.

 

Organizarea interioară clară şi modularitatea facilitează execuţia (cam fiecare detaliu apare de patru ori), dar în primul rând asigură clădirii o durată lungă de viaţă, deoarece aceasta s-ar putea adapta uşor la alte scenarii de folosință. Poate deveni o  locuință pentru două generații (prin găzduirea unui cuplu de tineri  în volumul de la nord) sau chiar cu totul altceva: o grădiniță sau creşă (cu trei-patru grupe ce-şi împart spaţiul de joacă din mijloc),  patru birouri sau patru cabinete medicale (cu sala de așteptare în luminoasa încăpere din mijloc) etc.
De altfel, sunt pregătite instalaţii pentru apa curentă şi în actualul birou, a cărui uşă este prevăzută cu o a doua yală de intrare.
Interiorul asigură o temperatură plăcută în verile toride, fără a necesita tipicele echipamente de aer condiționat, grație protecției solare a ferestrelor, anvelopantei suficient izolate termic, dar și amplasării deschiderilor principale pe faţadele de nord-vest și sud-est.
În plus, în iernile friguroase se poate economisi energie prin încălzirea parțială a casei, locuindu-se doar în partea de sud.

 

 

04_A_Exterior-de pe poteca

Când îi puneţi acoperiş? ” am tot fost abordaţi de curioşi pe timpul şantierului.
A avut mereu un ecou ciudat întrebarea aceasta, trimitea la îndelungatele încercări de a gândi un acoperiş în patru ape, aşa cum au mai toate casele din Alexandria, îmbrăcat în ţiglă sau tablă. Cu timpul devenea însă o preluare pur formală şi greu de realizat, întrucât suprafaţa la sol a casei era mult mai mare faţă de a celor tradiţionale, acoperişul ar fi ieşit prea înalt şi ar fi generat un volum suplimentar, inutil şi scump. Plus că aceasta a „cincea” faţadă cerea mulţi metri pătraţi dintr-o învelitoare greu de găsit astăzi pe piaţă: adică decentă, de calitate rezonabilă şi accesibilă la preţ.
Însă tata a găsit răspunsul pentru curioşi: „Mai întâi ne mutăm şi apoi îi punem acoperiş”.
În final, acoperișul a fost gândit din punct de vedere constructiv ca o terasă, însă preia panta acoperişurilor caselor din jur.  Tavanul înclinat creează spaţii dinamice, orientate în interior, iar faţada generată devine o figură. Casa are un chip. De altfel, e numită în diverse feluri de către trecători: casa „fluture”,  casa „pisică” sau casa ca „o carte deschisă”.

 

Interiorul l-aţi dorit în stil rustic?” ne întreabă mai mereu invitaţii. Atmosfera rezultă direct din sistemul constructiv: tavanul este structura portantă lăsată aparentă (grinzi lamelare de molid naturale, netratate), fiind elementul comun al tuturor spaţiilor.

 

01_A_Interior-sufragerie spre fata

Iar pardoselile se schimbă de la încăpere la încăpere. Am încercat să personalizăm spaţiile asemănătoare ale casei cu cele câteva materiale autentice, reperate cu greu prin mormanul de imitaţii ale hypermaketurilor de construcţii: duşumea din lemn de molid, plăci de teracotă (klinker), parchet de stejar, gresie „sare şi piper” în diverse culori, faianţă ca pe vremuri, lucioasă, uni, 20 cm x 20 cm.

 

07_A_Interior-spre fata 2

Bugetul redus şi lipsa meșterilor calificați în zonă au condiționat major tot procesul construcţiei, acesta fiind de altfel scenariul în care se realizează majoritatea caselor unifamiliale astăzi.  Dar de aici și provocarea cea mai mare: Cum să reinterpretezi fragmente ale arhitecturii tradiționale, când trebuie să te limitezi la posibilități reduse de execuție şi la catalogul de produse al hypermarketurilor de construcții?
De exemplu, cu modestie şi răbdare: materialele sunt ieftine, convenționale, dar îmbinate cu atenție, detaliile sunt proiectate precis și executate cu grijă.

Gesturi simple, alegeri pragmatice și mai ales dorința de a experimenta.

 

Detalii sape terase

Sau tinci rugos pe bază de ciment alb în loc de două-trei mâini de glet (ceea ce a permis apoi o singură mână de vopsea lavabilă), șapă colorată cu oxid de fier sau cu oxid de crom în loc de gresie pe terase (şapele au mai fost ornate, după caz, cu frunze, pietriş sau chiar „imprimate” cu motivul covorului de cauciuc de la intrare), galerii de perdele din ţevi de cupru etc.

 

12_AB_Detaliu sina de perdea

Sau crearea unui motiv pentru pardoseala bucătăriei direct pe şantier, cu plăci de diferite culori din gresia uni „sare si piper”.

11_B_Detaliu pardoseli

 

Unu-la-unu, fără planuri cu cote şi desfăşurate. Oricum nu le-ar fi înţeles nimeni. La fel ca şi planurile pentru instalaţii, desenate direct cu creta pe zid. Sau delimitarea între cele două tencuieli, trasată pur şi simplu pe faţadă cu banda de scotch. Lucrul acesta direct a fost singura metodă pentru a avansa, însă a necesitat prezenţa mea foarte intensă pe şantier. Un sacrificiu – dat fiind faptul că locuiesc şi lucrez în Elveţia – , dar şi o experienţă unică, aproape ireală. Ce a devenit un pretext pentru a formula întrebări şi a imagina pentru acasă proiecte noi, de o cu totul altă natură.

 

„La anu’ ne chemaţi tot pe noi la reparaţii! ” ne ziceau meşterii. La noi, multe case construite astăzi în regie proprie sunt adevărate „ruine”, clădiri pentru cel mult o generaţie. Iarna se infiltrează pe ici, pe colo apă, iar gresia pică de pe trepte. În primul an (sau în primii ani) se face şantierul, apoi urmează, anual, reparaţii.  

 

„Cum aşa, cu detalii executate corect? De ce atâtea straturi? Atâta cheltuială? Noi vă făceam mai simplu, şi mai ieftin. Şi veneam tot noi la reparaţii”, adăugau ei.
Şantierul este pentru fiecare familie o experienţă intensă. Implicarea este totală, nervii şi deziluzia vin la pachet. Şi, cu toate astea, construim la fiecare colţ de stradă. „Ce-ai făcut toată viaţa, dacă n-ai ridicat o casă?” Suntem, ce-i drept, ademeniţi de slogane „Fă-o cu mâna ta!”
Calitatea construcţiei ar trebui să fie o condiţie indispensabilă. La fel ca şi deviza: mai mult timp în atelier şi mai puţin pe şantier. Asta implică însă un proiectant, deci şi mâna altcuiva.

 

Ferestre albe de PVC, plase batante de ţânţari şi rulouri de aluminiu cu casetă aplicată?” se mai mirau colegii arhitecţi.
Sau, mai bine zis, un tabu în arhitectura de autor. Însă casele în zonă au fost făcute mereu pragmatic. Cu ce se găsea şi era accesibil la preţ. Deocamdată astfel de produse anonime deţin monopolul pieţei, iar dacă le ignorăm în faza de proiect, le găsim montate la vizita pe şantier. Şi, în loc să căutăm alţi clienţi, am putea desena soluţii în care astfel de produse, folosite împreună şi într-un anumit fel, creează elemente-tip, câştigă o identitate. Am încercat lucrul acesta cu fereastra, ce se doreşte o prezenţă pe faţadă, şi nu o simplă spărtură în zid. Ca un model, care s-ar putea vinde chiar la pachet.

 

De ce e verde?” am fost întrebată de prieteni arhitecţi.
Utilizarea tencuielii rugoase colorate este o temă a arhitecturii domestice tradiţionale. Deci nu e de mirare că este şi o îndrăgită tendinţă actuală în construcţiile fără autor. Întrucât cele de autor sunt, în general, albe. Dar de ce albe?
Prin variaţia pe înălţime, soclul verde din tencuiala rugoasă  tensionează şi proporţionează faţadele. În acelaşi timp,  integrează casa în grădină şi protejează faţada de murdărie.

05_A_Iarba pe burlane

Ce este tradiţional aici? Care este reinterpretarea?” s-a mirat cineva.
Elementele arhitecturale ale caselor vechi din jur au inspirat casa părinţilor, doar dacă şi-au găsit un sens în noul context şi puteau fi realizate în condiţiile şantierului. Nu a fost loc de preluări nostalgice, formale. Regimul de înălţime, tipologia planului, tripartiţia faţadei, policromia, varietatea texturilor, grija pentru detalii, teme care înnobilează casele tradiționale, reapar aici. Pentru a dialoga cu locul și cu istoria lui, dar şi pentru a aminti părinţilor (tata muntean, mama bucovineancă, în ultimii 35 de ani locuitori la bloc) de casele lor de demult, de acasă.

06_A_Interior-intrare

 „Cum vă simţiţi în casă?”  îmi întreb des părinţii la telefon.
„Să ştii că de la mine de pe geam văd dalia ta. Şi pisicile vin dimineaţa pe pervaz la dormitor şi cer de mâncare“, îmi răspunde mama. Şi adaugă: „Nici nu credeam că o să-mi placă aşa de mult la casă. Toate colegele îmi ziceau să nu mă mut, că va fi mult de muncă. Dar fac de plăcere, dau în fiecare dimineaţă turul, ca să văd ce a mai înflorit.”

 

Credite:
Autor: Simona Pribeagu-Schmid
Colaboratori: Patrick Schmid, Gabriel Pribeagu
Loc: Alexandria, județul Teleorman / Teleorman County, Romania
Suprafață desfășurată (mp.): 170

 

Proiectul  a primit premiul secțiunii Arhitectură rezidențială – Locuințe individuale din cadrul Anualei de Arhitectură București, ediția 2016

1