Hala – spațiu de trecere de la gând la acțiune
Activitatea noastră s-a tot dezvoltat, necesitând un anumit tip de spațiu pe care nu l-am găsit în București, indiferent de ce fel de parteneriat făceam. Posibilele locuri pe care le-am vizitat s-au restrâns imediat ce am pus pe hârtie ce ne doream: disponibilitate permanentă, înălțime, lățime, să nu existe stâlpi în spațiul interior, să fie un spațiu deschis, să nu fie probleme de acces, să existe locuri de parcare, să fie cât de cât stradal, să nu trebuiască să umbli prin cine știe ce cotloane.
Ne-a speriat un pic dimensiunea – 500 m², dar, în același timp, posibilitatea de a lucra într-un spațiu care să-ți permită să faci mai mult decât ce făceai până atunci și să-ți dezvolți cumva activitatea, a fost și o provocare. Spațiul s-a tot transformat – inițial era într-o stare jalnică – ne-a obligat într-un fel să facem tot mai multe proiecte, pentru a funcționa și a se susține.
Interviu realizat de Iuliana Dumitru si editate de Andreea Ilinca, cu Andreea Căpitănescu.
”Facem sau nu facem? Hai să facem!”
A contat foarte mult faptul că știam ce ne trebuie, știam ce ne dorim, văzusem astfel de spații în străinătate – spații industriale care erau adevărate centre culturale, foarte bine sprijinite financiar de primării sau minister. De aici și potențialul pe care îl vedeam în spațiu și cum ar putea el să arate, de asta am lucrat într-un ritm mult mai alert. Ne-am pus la bătaie toate resursele personale, inclusiv financiare, fără să analizăm ce se va întâmpla, dacă putem să recuperăm. Știam că trebuie să terminăm pentru că aveam activități care, cel puțin jumătate de an, un an, aveau o periodicitate și o posibilitate de a umple spațiul.
Când vin oamenii, vin și nevoile culturale
E o zonă în dezvoltare din punct de vedere urbanistic și aici mi se pare foarte interesant cum se va poziționa WASP și, de ce nu, Fabrica în viitor, pentru că e o zonă industrială care devine din ce în ce mai mult rezidențială. Se construiesc în permanență blocuri, clădiri, fosta fabrică Timpuri Noi a fost demolată, iar toată aria din jurul ei e în construcție, e un proiect gigantic (al celor de la Ikea) și care, cu siguranță când va fi finalizat, va transforma zona cu totul. O să fie o grămadă de oameni care vor locui aici și pentru care noi putem dezvolta proiecte, cred că va fi o nevoie din ce în ce mai mare de activitate în zonă, iar rolul nostru probabil va deveni și mai important.
Copacii care nu văd pădurea
Nevoi sunt și interes există din partea comunității, fie că vorbim de dans, teatru, arte vizuale; clar e nevoie de un astfel de spațiu. Dar foarte puțini sunt dispuși să se înhame alături de tine și să-și asume responsabilitatea. Noi ne dorim să împărțim cumva responsabilitatea gestionării spațiului, nu e un spațiu artistic run by artists, în care noi producem, noi prezentăm, nu ne-am dorit să devenim un spațiu care să funcționeze sub forma asta de venue, cu repertoriu și stagiune. Am avut nenumărate cereri din partea artiștilor care ar vrea să prezinte constant, regulat, dar așa intri într-o altă logică de funcționare, în concurență cu teatre independente sau de stat și deocamdată, chiar dacă nu există suficiente spații de genul ăsta oricum, cred că o lipsă mult mai mare este cea a spațiilor de producție.
Spațiu nou, paradigmă nouă
Am tot încercat să pledez și să transmit artiștilor și colaboratorilor ideea că e nevoie ca procesul de lucru să fie mai îndelungat, să fie treptat schimbată mentalitatea asta de a produce repede și des. E nevoie să se producă într-un alt ritm, mai asumat și mai cercetat, astfel încât rezultatul să fie mai de durată și să vorbească pentru mai multă lume și pe termen lung. Să fie privit altfel decât un produs de consum, nu artă de consum ci chiar artă care să vorbească despre probleme contemporane, să fie ancorată mult mai bine în social, în tot ce înseamnă urban. Încercăm să ne degrevăm de această presiune a unui spațiu care trebuie să vândă, dar atunci lucrurile devin mult mai complicate.
Permisív, adjectiv
Pentru comunitatea artistică suntem unul din puținele spații și probabil singurul cu astfel de dimensiuni și facilități, capabil să găzduiască și să prezinte proiecte din domenii diferite, dar și proiecte hibrid. Este un spațiu care permite artiștilor o libertate mai mare de a experimenta și de a lucra la niște dimensiuni mult mai mari. Lipsa unor spații pentru artiști a dus și la o transformare și la o limitare a ceea ce ei creează. Dacă aduci în rezidență un artist obișnuit să creeze pentru o galerie care are 20 m² și îi pui la dispoziție un spațiu de 200 m², e o provocare foarte mare și e normal să intimideze. Dar asta oferă spațiului și un caracter unic în București: șansa de a fi tânăr și de a putea crea ceva la niște dimensiuni la care nu te gândeai. Atunci când există un spațiu potrivit și permisiv, cu un minim de resurse tehnice bineînțeles, este interesant cum se pot crea formate hibrid, e mult mai organică întâlnirea dintre diferite zone ale artei.
Râurile din sud nu au un curs comun
O mișcare de revitalizare și de intervenție urbană, culturală ar trebui să fie făcută ca un efort comun: un parteneriat între un sector specializat, privat, non-profit și stat. În cazul nostru nu este așa. Modul în care funcționăm noi este pur și simplu unul independent, care ține de noi, de dorința noastră de a exista aici, avem libertate maximă și în același timp responsabilitate maximă. Nu vine nimeni în întâmpinarea ta cu nimic și dacă vrei să mai exiști și mâine – ține de tine, la fel ca și modul în care vrei să te dezvolți. Din punctul ăsta de vedere nu simt că există o mișcare mai amplă de revitalizare a spațiilor, pentru că asta presupune un efort comun și o gândire mai unitară sau că toate spațiile – în administrație privată sau publică – au ajuns să comunice și să aibă un mod de operare cât de cât comun. Asta vine și din lipsa unui interes public în zona asta, cred că fiecare încearcă să supraviețuiască și să țină în viață ceea ce face într-un anumit loc. Nu simt că datorită faptului că noi am pornit și am făcut chestia asta, acum există un interes, un sprijin, o reacție și un follow-up. Deocamdată nu.
Delăsări
Am avut nenumărate momente în care am spus că nu merge, nu se poate chiar așa singuri-singuri. Dar atât timp cât simți că ceea ce faci răspunde unei nevoi și are cât de cât și un răspuns pozitiv sau încep să vină niște proiecte – cum avem acum programul Growasp, un program de formare pentru tineri în zona artelor contemporane – asta este un imbold. E nevoie de un astfel de spațiu pentru a dezvolta o generație de artiști care să fie la rându-le motivați să dezvolte, să creeze, să se profesionalizeze și să nu se mulțumească cu ”lasă, că se poate și atât, lasă că mai luăm niște bănuți dintr-o parte, mai lucrăm nu știu unde”. Să înceapă să își gândească munca profesionist și să se ia în serios ca artiști.
Previziuni
Ca să existăm peste 5 ani, ideal ar fi să se transforme și sistemul de finanțare în România: să se poată accesa finanțări multianuale, finanțări pentru spații private și nu doar pentru instituții publice. Șansa la finanțări să fie mai apropiată de nevoi și de realitate decît cea care există acum, care este 100% direcționată către instituțiile publice, iar sectorul independent este ignorat. Cumva ți se spune că nu poți să ai un proiect independent atât timp cât accesezi finanțare publică, iar aici cred că este o mare confuzie, întâlnită chiar și în rândul unor colegi de breaslă, ajunși în poziții de evaluatori. Cred că sistemul se poate schimba din interior. Degeaba ne întâlnim noi, vorbim, ne plângem între noi, dacă nimeni nu-și asumă de-acolo, din interior, responsabilitatea unei schimbări. Dacă se vor schimba lucrurile vom fi aici, dacă nu – probabil vom fi în altă parte, făcând același lucru.
Strada Ion Minulescu 67 – 93
Fabrica Flaros, corp E, etaj 2
Director: Marius Gheorghe
Curator & programare: Andreea Căpitănescu
