Articol revista # 97

 

Un dialog cu Cristi Puiu

Post de: Constantin Goagea
 

Mai mult sau mai putin despre Aurora si Bucuresti, despre fabrici si blocuri si despre arta ca o ghicitoare. Va prezentam o parte din interviul cu Cristi Puiu, realizat de Constantin Goagea si publicat integral in numarul de septembrie al revistei noastre.

(…)

….intra Cosmina in camera si ne gaseste adanciti in problema marilor criminali, a celor care fac crime prin altii, prin razboaie, ne fasticim si-i spunem amuzati ca da, vorbim si noi, ca baietii.

Reiau transcrierea dintr-un punct…

CG: Inteleg, dar ma intreb cum, totusi, Viorel nu ma dezgusta, cand inteleg ca are o pusca si ca vrea sa faca lucrurile alea teribile. E de acolo, din mintea lui. Tu reusesti sa intri in mintea lui?

CP: M-am gandit efectiv la mine si cum as face eu, asta e singurul lucru la care m-am gandit. Dar cum ar face un criminal? Habar n-am! Chiar daca il vad, poate ca nu-l integrez….

CG: Pe mine m-au fascinat detaliile de oras pe care le-ai pus in filmul asta. Nu doar de oras, cum sa-ti spun, ma fascineaza orasul din filmul tau si povestile nespuse, cinema-ul care iese de-acolo.  Ma tot intreb de unde fascinatia pentru periferie?  De unde obsesia asta pentru marginalitate, pentru insignifianta, pentru realitatea asta nespectaculoasa a cartierului bucurestean…de ce nu e un noir fancy, un noir elaborat? De ce, din tot Bucurestiul in care puteai sa spui aceeasi poveste,   in Cotroceni sau in Primaverii, sa zicem, si unde puteai sa faciproduct placement-uri de Bentley-uri, l-ai amplasat aici? Personajul tau putea fi oriunde, dar ai ales sa fie intr-o marginalitate apasatoare. Uite fabrica asta … de altfel, un spectacol in sine….

CP: E o fabrica pe care nu o vezi zi de zi, e o nisa de nisa… Se fac acolo acele rezervoare gigantice pe care le tot vezi pe camp, dar nu stii unde s-au nascut.

CG: Dar asta era fostul IMUAB, nu?

CP: Nu, nu, e Grivita Rosie. Si da, e impresionant acolo, vorba lui Andre Rigaux, inginerul de sunet cu care am lucrat, si care zicea ca oamenii astia sunt niste gnomi, si fabrica aici niste chestii fara inteles. Chiar erau fara inteles, sa stii. Intrai in fiecare sectie, si erau niste piese mici, si asa erau toate pana la final… niste abstractiuni. … Asta iar era o chestie care m-a excitat. Mi se parea ca imi raspunde conceptului, adica oamenii fabrica niste obiecte abstracte care, asamblate, dau acest rezervor, pe care tu il poti denumi rezervor, cisterna, pentru ca il vezi. Vezi ca e de fapt un corp care urmeaza sa contina ceva, care e facut sa tina apa. Dar daca tu faci parcursul din sectie in sectie, nu intelegi pentru ca fiecare face cate o piesa. In final, ele ajung sa se pupe si sa dea obiectul pe care sa-l intelegi. Si mi s-a parut ca e un fel de raspuns: cand faci drumul asta, ai nevoie de niste semne ca nu esti pe o cale gresita. Cand am scris scenariul, mi-am imaginat niste lucruri in spatii pe care le stiu, in locuri pe care le-am cunoscut. Cand m-au exmatriculat in clasa a XII-a bis a trebuit sa muncesc, nu mai puteam sa repet a XII-a la zi, trebuia sa ma duc la seral.

CG: Ai fost repetent?

CP: Am fost repetent exmatriculat, am facut 7 ani de liceu. Si a trebui sa ma angajez, m-am angajat pe acolo, prin cartier… [n.a.: ne pufneste rasul, de cand am descoperit ca am copilarit/locuit in acelasi cartier]. Am lucrat la fabrica de sticla, era de fapt o intreprindere atasata de fabrica de sticla,  ceva care se numea ICPTCFB (Institutul de Cercetari Proiectari Tehnologistica Ceramica Fina Bucuresti). Taiam blocuri de sticla. Erau niste blocuri de sticla bruta, le taiai, le lustruiai, erau puse in fata unui fascicol luminos, iti colorau aia niste bule, trebuia sa tai pe semnele pe care mi le indicau, si le trimiteau la IOR sa faca lentile din ele, era o sticla speciala. Aia era fabrica pe care eu am cunoscut-o. Am lucrat trei luni si m-au dat afara pentru indisciplina. Dar in cele trei luni petrecute acolo, ceva m-a fascinat: o banda pe care faceau pahare de Coca-Cola pentru export.

CG: Eu tin minte bucatile alea de sticla de care zici tu……

CP: De pe camp….

CG. …de cealalta parte a fabricii de sticla, erau bestiale. Cam cum erau gunoaiele la Tarkovsky inCalauza; un camp plin cu balti cu papuris, cu capre si oi, si intre ele niste bucati de sticla topita…

CP: …da, da, cu forme bizare, foarte multi oameni din cartier le luau si le puneau pe televizor. Pestele de sticla de pe televizor… toata lumea vorbeste despre el, dar acolo in cartier….

CG: …lumea avea bucatile de sticla topita.

CP: …exact, si noi aveam acasa. Si gaseai culori diferite, aia verde era cam ordinara, dar gaseai cateodata una galbena….

CG: Erau si scapari sidefii, in unele dintre ele, care erau contaminate cu ceva ce depunea o pelicula sidefie… Inteleg ca ti-a ramas fabrica aia, un loc industrial si absurd, si ai reproiectat-o in acest film… Sa stii ca eu am fost facut pionier la fabrica de sticla!

CP: Da, era fabrica de sticla, dar trebuie sa fie cat se poate de suplu cand faci film… cand scrii scenariul iti imaginezi personajele si locatiile. Actorii insa nu mai seamana cu personajele imaginate de tine, si nici locatiile. Ca doar nu le obtii asa, pur si simplu. Fabrica de sticla era moarta cand am inceput filmul. Din fabricile care erau functionale, am vrut sa filmez intr-un spatiu arhetipal care sa insemne exact ceea ce stim noi, ceea ce se naste in mintea noastra atunci cand spunem „muncitor“.  Eu m-am gandit ca este otelarul.

CG: Tu ai vazut asta in film ca pe o readucere in prezent a unui moment social traumatic, inclusiv din punct de vedere personal?

CP: Nu, nu. Are legatura cu gandurile pe care mi le-am facut eu despre comunism si despre lumea aia. Eu am fost de fapt atasat de comunism. Cand eram copil eram ultra-comunist.

Sarim la poze si vorbim despre ele, despre locurile de la blocuri, care ce numar poarta, farmacia cu xerox si retusari de haine samd, toate detaliile sunt reale…

CG: Aparent e o lume hilara, plina de detalii incredibile, ridicol de vesela la tot pasul: cartierul de margine al Bucurestiului, blocul tipic cu instalatii de aer conditionat si cu toate cablurile si tevile scoase pe-afara, usa de intrare ruginita, treptele rupte de ciment aruncat cu mistria, dar vedem si un interfon nou, cabluri de internet si televiziune digitala, un etaj singur termoizolat. O lume in avant, semne ale confortului, ale unei prosperitati dubioase lipite peste coscoveala veche.

Si la interior blocurile astea sunt cam acelasi lucru, instalatiile dubioase, mobilier de pe vremea lui Ceao….

Printre ele mai apar icoane si televizoare noi, sau coltul cu computer, dar ramasitele vechii industrii de mobilier sunt incredibil de identice. Oare lumea asta intortocheata in prostia si umorul ei benevol il apasa pe gravul tau Viorel? Viorel are un ochi foarte abil in a descoperi toate detaliile marunte ale vietii si este obsedat de precizie: masoara cu mana lui percutorul artizanal…

CP: …da, si e atent la bani, la restul de la magazin si de la fabrica…

CG:  …il pune la punct pe curtezanul Pusei (un fel de mama vitrega) intr-un mod dur si fara echivoc, respingand glumitele si tentativele lui de flecareala superficiala. Finalul in care spune ca-l ingrozeste neputinta legii de a intra in complexitatea fostelor lui relatii conjugale denota un maniac al detaliilor si al preciziei emotionale, al unei constructii extrem de precise. E un oras care te dispera, cu lucruri care te innebunesc. Viorel e omul pe care il enerveaza detaliile grotesti.

CP: Da, asta a fost referinta pe care puteam s-o dau. Fimul asta este despre inadecvare aproximativa si despre provizoriu. Si daca il gandesti in acesti termeni, nu trebuie sa fie demonstrativ. Am vrut sa fie imbracat inadecvat, dar nu la modul demonstrativ. E o chestiune de nuante… genul pantaloni de trening insa cu pantofi in picioare…Cum se duc oamenii sa duca gunoiul in cartiere…

Ne amintim iar de cartier si radem, fiindca dusul gunoiului era de baza acolo, in Ozana…

CP: …Am ales ca filmul sa fie reglat de aceste trei lucruri: inadecvare, aproximatie, provizoriu. Daca te uiti, asta e lumea. Eu nu sunt critic; pe mine ma induioseaza si sunt foarte atasat de aceste expresii ale vietii. Viorel e intr-o lume aproximativa, marcata de provizoriu, intr-un film care se cheama Aurora – care iarasi este un moment intermediar. Daca vorbim de titlul filmului, pentru noi toti conteaza ziua si noaptea, mai putin insa momentele intermediare. Sa se faca lumina ca sa inceapa ziua de lucru, sa vina noaptea ca sa dorm. Viata e sparta pe fragmente precise. Intr-o lume in care Viorel e obsedat de precizie, intr-un film care se cheama Aurora si care trimite la lumea in care eu cred ca nu exista noapte si zi, ci doar o lume traita ca o lume continua (eu sunt optimst si cred ca o sa se faca lumina), intr-o lume in care toate lucrurile sunt aproximative, aceste inadecvari  atat de prezente in jurul nostru sunt semne de viata. Sunt interventii in cursul firesc al vietii… Ce se intampla cu Viorel care vede lumea altfel? Si se duce pana la capat?

1