Castigatoarea Premiului Mies van der Rohe in 2009, echipa norvegiana Snøhetta a imaginat volumetria Operei din Oslo ca pe un relief artificial ce poate fi escaladat si folosit drept spatiu public reprezentativ.
In 2000, arhitectii norvegieni de la Snøhetta, cunoscuti la acea vreme pentru proiectul noii biblioteci din Alexandria, castigau concursul international pentru cladirea Operei din Oslo.
Intentia organizatorilor era sa edifice un reper cultural si urban de prim ordin, capabil sa declanseze regenerarea urbana a unei zone industriale si, in acelasi timp, sa promoveze imaginea capitalei Norvegiei ca oras cultural, prin arhitectura semnificativa. Se dorea, evident, o cladire-manifest, monumentala, iar arhitectii de la Snøhetta au prezentat un proiect al carui punct central era un spatiu urban invaluitor. O rampa inconjoara cladirea, urmarind un traseu ascendent care il conduce pe vizitator pana pe acoperisul-punct de observatie-terasa cu perspectiva panoramica asupra fiordului. Intentia declarata a autorilor era aceea de a face cladirea accesibila in cel mai larg sens cu putinta; cautau o monumentalitate bazata pe accesibilitate. Principala critica adusa proiectului la vremea respectiva era legata tocmai de aceasta rampa articulata: multi credeau ca un spatiu urban descoperit cu o asemenea panta nu poate sa functioneze in Scandinavia, din cauza climei. Insa, dupa nici doi ani de la inaugurare, spatiul public care invaluie cladirea Operei a devenit trasatura ei cea mai apreciata si principalul punct de atractie al locului, iar pe 28 mai 2009, edificiul primeste premiul Mies van der Rohe. Juriul a remarcat rampa care invaluie cladirea drept „elementul cel mai reprezentativ” al ansamblului.
Cum sa(-ti) faci loc
Bjørvika: de sute de ani, port de marfuri al orasului Oslo. Un peisaj urban definit de containere, macarale si docuri, separat de restul orasului printr-o autostrada. Vazut din larg, dinspre fiord, pare un loc autonom, fara vreo legatura cu orasul vechi, din cauza faptului ca dealul pe care se inalta fortareata Akershus separa vizual centrul istoric de zona industriala.
In 2000, se demareaza un masterplan pentru regenerarea urbana a zonei Bjørvika, prin intermediul unui reper de prim ordin, catalizator al transformarilor urbane si nou centru (pol) al orasului. Era, deci, important ca locul viitoarei cladiri a Operei sa fie cat mai vizibil dinspre fiord, pentru ca noua insertie sa se remarce in frontul maritim. Prin urmare, este ales un amplasament situat dincolo de tarm, iar in felul acesta, orasul pare sa se extinda catre apa, spre fiord, intr-un gest menit sa afirme cu putere intentia de regenerare a zonei. Se genereaza astfel un loc nou pentru un oras care se reinventeaza, o peninsula sprijinita pe piloti.
In 2010 urmeaza sa inceapa lucrarile la tunelul care va inlocui actualul traseu al autostrazii. Cladirea Operei, transformata deja in atractie turistica si reper al orasului, va fi astfel direct legata cu centrul istoric, impreuna cu intreaga zona Bjørvika. In prezent, orasul creste in continuare catre fiord, ocupand treptat alta zona portuara: Tjuvholmen. Toate aceste interventii se incadreaza intr-o strategie globala de dezvoltare urbana, programul „Fjordcity”, care urmareste transformarea tuturor zonelor industriale si portuare ale orasului in cartiere de birouri, spatii comerciale si locuinte.
Spatiu public pe banchiza
Prin arhitectura ei narativa, cladirea Operei din Oslo face parte din acea categorie de monumente in care vizitatorul este condus de-a lungul unui traseu clar definit, cu puncte-cheie, zone de trecere cu peripetii si rasturnari de situatie. Tensiunea acestui discurs narativ nu se bazeaza pe contraste de culori sau amestecuri insolite de materiale, ci pe emergenta formelor din peisaj.
La interior, un material cald domina ambianta: lemnul de stejar, in tonuri naturale. Spirala ce inconjoara sala centrala aminteste, prin forma ei, de silueta muzeului Guggenheim din New-York. La Frank Lloyd Wright, spirala era alba; aici, ea devine mai vie, voit organica prin textura. Arhitectii numesc acest volum „wave wall” – peretele-unda, peretele-val… Protejat de o cutie cu pereti vitrati, inalti de 15 metri, el se vede din exterior si se percepe ca un nucleu al ansamblului. Materialele reci (marmura, aluminiul, sticla transparenta) si o singura culoare – albul polar – caracterizeaza exteriorul. Vara, vazuta de departe, cladirea Operei seamana cu o bucata de banchiza din care par sa se desprinda sloiuri, plutind pe apele fiordului. Iarna, cand tot golful este acoperit de zapada, rampele exterioare si platforma inclinata de la baza se continua in peisaj, fara limite clar definite.
Pe platforma de la baza, trecatorul se opreste sa priveasca locul in care apa fiordului spala plaja rece de marmura, peisajul indepartat de pe malurile fiordului si fatada principala a cladirii. „Piata” din fata monumentului permite contemplarea lui in intregime, invitandu-l apoi pe trecator sa intre in foaier sau sa dea un ocol cladirii, urcand pe rampa articulata. Acest traseu ascendent are drept punct final terasa – cealalta banchiza, dominata de volumul corpului scenei, aidoma unui monolit de gheata, ce se remarca prin placajul de aluminiu cu textura de puncte tip Braille. Aici, de la inaltime, orasul dispare undeva in spate. Variatiile de panta ale terasei si variatiile de textura ale pietrei (rezultat al colaborarii arhitectilor cu un grup de artisti) dau senzatia trecatorului ca se deplaseaza pe sloiuri. De sus, deasupra foaierului, vizitatorul se opreste pentru a-i privi pe turistii intinsi la plaja pe platforma de la baza sau pentru a face poze panoramice asupra fiordului, cu sau fara personaje cunoscute.
Lipsa vegetatiei (cu exceptia unei singure gradini in zona inaccesibila publicului), limitarea cafenelelor la spatiul foaierului, signalectica si mobilierul urban discret (redus la minima expresie), precum si lipsa protectiei trecatorilor fata de intemperii (prin pergole, de exemplu) nu impiedica afluxul anual al vizitatorilor, estimat pana acum la 250.000 de persoane.
Epilog
Proiectul a creat un loc in oras, generand o tendinta nationala la nivelul profesiei: norvegienii au adoptat estetica retinuta, bazata pe luminozitate, transparenta, pe puritatea culorilor si a materialelor. In 2009, un alt concurs international, organizat pentru a transforma o zona de depouri feroviare din apropiere intr-un ansamblu de cladiri inalte, a fost castigat de Kristin Jarmund Architects in colaborare cu C. F. Møller Architects, cu o propunere intitulata, deloc surprinzator, Crystal Clear.
Foto: Carmen Popescu, Gerald Zugman
Traducere: Magda Teodorescu
