The parasite socks project at 56th Venice Biennale
Text: Jean-Lorin Sterian
Am început acest proiect dintr-un sentiment de vinovăție. Dintotdeauna, am perceput șosetele ca pe niște rude de la țară, cu care ți-e rușine să te afișezi printre prietenii cool. Le-am ignorat, le-am disprețuit, le-am purtat până la dezintegrare, le-am tratat cu picioarele. La sfârșitul unei zile grele, o șosetă este mai obosită ca proprietarul. În textura ei s-a impregnat toată sleiala corpului. Pentru că le-a fost menită o soartă ingrată, mi-am propus să le ofer un omagiu, un act simbolic, echivalentul Mormântului Soldatului Necunoscut.
„Sock of the Day/Șoseta zilei“ este o încercare de reparație sentimentală față de un obiect vestimentar pe care înainte l-am tratat cu indiferență. Am început prin a fotografia șosetele vechi și răpănoase, inclusiv o pereche pe care o aveam din 1993. Apoi le-am scris istoriile. Din 2010, de când am început să călătoresc mai mult în rezidențe artistice, am început să las șosete în apartamentele și casele în care am locuit. Apoi am marcat și prin alte obiecte de îmbrăcăminte locurile importante din viața mea cum ar fi, de exemplu, cele nouă blocuri în care am stat în București până să-mi cumpăr garsoniera în care m-am stabilit de zece ani. M-am decis să închei acest proiect în 2015, cu „the parasite socks project at 56th venice biennale“, prin care bietele mele șosete au devenit exponate temporare în cea mai cunoscută și comercială Bienală de artă. Mi-am închipuit că, dacă șosetele s-ar putea exprima, în bucket list-ul lor La Biennale Di Venezia ar fi pe prima poziție. În general ele se rătăcesc undeva în zona crepusculară care se creează în jurul mașinii de spălat și dispar din viața noastră pentru totdeauna.
În fiecare pavilion am petrecut suficient timp pentru a găsi locul și momentul potrivit fără a fi văzut de supraveghetori și vizitatori. Dacă nu s-a ivit ocazia, am revenit până când s-a ivit, ca în pavilionul din Singapore unde singurul obiect care merita o șosetă se afla în mijlocul încăperii și era înconjurat permanent de oameni.
S-a întâmplat de trei ori ca supraveghetorii să observe șoseta și să o îndepărteze înainte de a o fotografia.
În pavilionul Insulelor Mauritius, custodele m-a urmărit în fiecare cameră, ca și cum ar fi citit deja acest text.
În expozițiile unde se aflau doar video-uri era inutil să intervin fără ca prezența șosetei să altereze măcar și pentru câteva secunde spațiul sau conținutul expoziției. Practic, fiecare șosetă a devenit o intervenție site-specific, iar plasarea ei un performance. La pavilionul Israelului am regăsit șoseta după două luni, perfect integrată în lucrare.
Calitatea fotografiilor e destul de slabă pentru că, de cele mai multe ori, au fost situații hit & run. Cel mai ușor a fost să lucrez în pavilioanele din afara Giardini-Arsenale. Adesea sunt pustii, iar supraveghetorii își petrec timpul plictisindu-se în fața calculatorului ori butonându-și telefonul. În mod ironic, în prima perioadă de art-sock-izare, în iunie, am lucrat ca supraveghetor la cel de-al doilea pavilion al României, cel din sediul ICR.
În contextul oricărei expoziții, orice corp străin este un intrus care atentează la conceptul ei. Un obiect ieftin, ușor mirositor după o perioadă de purtare, introdus într-un white cube e o profanare. Dincolo de subtextul personal, plasarea lor alături de exponate care valorează sume imense nu poate fi interpretată în prea multe moduri.
Acum doi ani am participat în calitate de performer la Bienală în cadrul proiectului The Imaterial Retrospective of Venice Biennale. Pentru cinci săptămîni am reprodus alături de alți nouă performeri opere de artă expuse în cei mai bine o sută de ani de Bienală. Timp de patru ore pe zi am fost un corp anonim, ca un lucrător în fabrica de ciorapi a unui brand celebru. Corpul meu a devenit un palimpsest artistic, în-corporând istoria Bienalei. Când mă așez într-o anumită poziție, îmi aduc aminte, de exemplu, de faptul că am prezentat și re-prezentat o lucrare de Mueck. Corpul nu e niciodată neutru, experiențele fizice și performative (în sensul prezentării sociale) se transformă în emoții și afecte. Acest proiect, numit the parasite socks project at 56th venice biennale mi-a oferit ocazia, spre deosebire de postura anterioară, de la ediția cu numărul 55, de a controla parametrii prezenței mele în bienală. Am putut alege locurile, momentele, situațiile și tipul corporalității, echilibrând efectele experienței precedente. Nu mi-am dorit niciodată să vizitez Veneția ca turist, dar s-a întâmplat ca acest oraș să devină un spațiu încărcat de istorie personală. Chiar dacă nu există șosete care să ne fi marcat viața, cred că putem să ne marcăm viața cu ele.
