Istoria individuală contribuie la istoria locală
Am trecut într-o zi prin fața clădirii și mi-a plăcut așa de mult și mi-am dorit să pot să o fac cum îmi doresc. Alegerea zonei a fost emoțională, dar a fost emoțională și din cauza că mi s-a părut o provocare să vii într-o zonă care era no man’s land. Eu sunt născut crescut în București și nu știam că există zona asta și a fost o bucurie să văd că încă există așa ceva, plus că am avut o viziune în legătură cu ce s-ar putea face din zona asta.
Interviu realizat de Iuliana Dumitru si editat de Andreea Ilinca, cu arhitectul Teodor Frolu, inițiatorul The Ark
Capitala patrimoniului ignorat
Ca și valoare urbană, ca poziție, zona e probabil una dintre cele mai interesante pentru investiții din două motive: unul că încă mai are spații libere mari, platforme industriale și doi – are și un patrimoniu unic în București, patrimoniul de arhitectură industrială de sfârșit de secol 19. Nu ai niște aglomerări asemănătoare în București, asta e zona cu cele mai interesante: Filaret, parcul Carol, Bragadiru și Arsenalul, cam astea sunt zonele spectaculoase și cu potențial mare.
Fragilitatea nevăzută a orașului
Viziunea inițială asupra zonei era mai poetică și avea o anumită boemie. Acum, trăind aici, îmi dau seama cât de repede s-ar putea face niște lucruri ca zona să capete valoare mult mai mare. În același timp, îmi dau seama și de riscurile la care este expusă, unul din ele este proiectul megaloman al primăriei cu prelungirea Berzei-Uranus și transformarea într-o diagonală prin centrul orașului, care de fapt ar rupe zona asta industrială în două, în loc să o apropie.
Partea statului
Statul ar trebui să intervină și nu e vorba doar de arhitectura industrială, ci în general de arhitectura care are o personalitate valoroasă în cadrul orașului, care poate să aducă o identitate specială orașului. Parte din acea identitate –fațadă, vecinătățile pe care le influențează – sunt un bun public și atunci e normal ca statul să contribuie cumva. Contribuția asta nu înseamnă neapărat un ban, dar poate să însemne o scutire de impozit pe o perioadă mai lungă. Noi am salvat o clădire-monument, dar plătim același impozit de clădire de birouri ca orice altă construcție de birouri.
Știința poeziei urbane
Sunt probleme legate de conectivitate, asta e marea problemă a zonei, deși e centrală. Casa Poporului a blocat o circulație care apăruse organic în oraș, era o arteră organică care a fost ruptă în două. E ca în medicină: dacă ai un bypass, zona aia moare, pentru că nu e irigată. Cam același lucru se întâmplă aici.
Colaborarea e cheia
Varianta câștigătoare de reconversie nu e nici de jos în sus, nici de sus în jos, ar trebui să se întâlnească undeva la mijloc, prin intervenții care au sens la nivelul orașului. Ar trebui să fie o colaborare între inițiative de grup în care statul să vină ca și partener, dar nu el să le inițieze. Pentru că statul nu prea are viziune și nici idei bune, și asta nu e numai în România, statu-i stat, se ocupă cu altele. Trebuie altcineva, altă forță, mai creativă, mai dinspre zona antreprenorială sau societatea civilă.
Pioenierat, mimetism, evoluție
De obicei în România totul e greu, pentru că nu există o cultură de dezvoltare urbană. Dar lucrurile au evoluat foarte mult comparativ cu 2005 când am început noi proiectul aici, când eram niște pionieri și alieni, acum sunt mult mai multe inițiative și idei bune. Ce îmi doresc eu foarte tare e să nu cădem într-un mimetism, adică am văzut că se întâmplă ceva afară, hai facem și noi aici, asta e problema delicată. Mimetismul vine și dintr-o lipsă de exercițiu, de cultură urbană modernă. Dar România și Bucureștiul sunt într-o evoluție extraordinară în ultimii 7-8 ani, se schimbă foarte multe în București.
Părțile bune ale răului
Criza economică ne-a creat mari probleme ca investitori, dar dintr-o altă perspectivă cred că a fost o șansă pentru București, pentru că a tăiat un pic din avântul heirupist de a construi oricum, oriunde și orice.
Solidaritate la firul ierbii
Am avut un program întreg de a stabili relații de vecinătate, dar nu prea ai cu cine. Singurele relații de vecinătate mai bune le-am avut cu comunitatea de aici. Am colaborat, de exemplu, pe proiectul La Bomba și avem o relație mai specială cu oamenii de aici. Cu investitorii din zonă n-avem cum pentru că e o diferență majoră de valori între mine și ei, de viziune. Cu unul care face bibelouri și altul care face mall-uri americane în mijlocul Bucureștiului, iar alții în stânga care sunt puși pe prăduială – cu cine să faci parteneriat?
Strada Uranus 150
Inițiator: arhitect Teodor Frolu
Proprietari: DC Communication, Headvertising
Text de Andreea Ilinca
