Îndrumar pentru industriașul creativ: Amsterdamul low-profile și supereficient.
Text & Foto: Constantin Goagea
Nici mai mult, nici mai puțin de un weekend, am colindat pe la cele mai hip locuri din Amsterdam căutând spații industriale vechi sau mai noi convertite temporar pentru proiecte creative. Ținta mea era să văd ce le face să funcționeze acolo, iar aici încă nu, și cum de nimeni nu profită la justa lor valoare de marile locuri industriale din București. Amsterdamul abundă în spații industriale de toate felurile, de la cele pitorești cu cărămidă roșie și acoperiș cu shed-uri la cele din anii `70-`90 cu prefabricate de beton și componente industrializate, semănând cu cele din epoca socialistă de la noi. Cum industria se mută în alte locuri pe glob sau se robotizează toată, terenul din oraș e foarte valoros, iar locurile industriale la mare modă, era evident că aici voi găsi ceva interesant, de la care să învăț ceva.
Stork
Ce face să funcționeze astăzi cea mai mare parte a acestor locuri din Amsterdam nu e nicidecum vreun plan investițional miraculos, nici vreun proiect ambițios, ci dimpotrivă reținerea de la orice construcție nouă. Un NU hotărât pentru orice schimbare a lucrurilor pe care oamenii le-au găsit la fața locului; eforturile se fac pentru reciclarea oricăror resurse existente în sit. Proiectele arhitecturale de cele mai multe ori lipsesc, designul interior se reduce la a scoate în evidență ceea ce există deja, iar restaurarea e o știință aici, dar ține deopotrivă de bunul-simț și de o tradiție de construcție impregnată bine în imaginarul colectiv. Așa că marile investiții riscante și impredictibile sunt înlocuite cu un plan de evenimente, de marketing și de comunicare. Spațiile reușesc să trăiască, să fie accesibile publicului de toate felurile și să producă ceva bani prin cooperarea mai multor grupuri și organizații.
NDSM
E aproape o insulă industrială la nord de gara centrală din Amsterdam. În 5 minute, ferry-ul te duce într-un loc care odinioară a fost un doc activ. Cum industria a fost mutată sau a intrat în declin, iar spațiile pentru mărfuri și bărci au rămas abandonate, squaterii s-au instalat rapid la începutul anilor `60. Asta până prin anii 2000, când un grup de activatori, să le spunem așa, au propus un plan simplu de acțiune. Artiști, actori și regizori, skateri și bineînțeles arhitecți și-au propus să facă un loc pentru comunitățile care se formaseră spontan, dar și pentru ceva mai mult. Profitând de faptul că erau acolo și minunate hangare, depozite, canalul navigabil, containere și macarale, s-au pus pe gândit o antrepriză comunitară mare; nu atât o construcție cât felul de a folosi spațiul.
Spre exemplu, hangarul principal (de altfel enorm, având o suprafață mai mare de 10 stadioane de fotbal și cu înălțime de 20 de metri, o construcție minunată de cărămidă roșie și ferme metalice) a devenit locul central de acțiune pentru toată zona. Aici au fost instalate doar niște cadre simple de metal, practic doar stâlpi și grinzi și ceva platforme, plus scări de acces. În aceste structuri au fost inivitați să-și construiască locuri industriași creativi, de la mică producție, printing, arhitectură, design interior la cârciumi sau spații pentru evenimente. Pentru un cost foarte mic și având acces la toate utilitățile, din panouri și placaje diverse, din materiale reciclabile, multe găsite pe teren, au apărut deopotrivă birouri și locuințe, studiouri muzicale, mici restaurante, bucătării spațiu pentru teatru și deasupra tuturor un park de skateboard. Aproximativ 200 de companii ocupă azi aceste locuri și fiecare în limitele acestor cadre metalice și-a construit după propriile puteri și talent pereții, vitrina și uneori chiar grădina. Cu timpul această favelă organizată a căpătat aparența unui minioraș cu străzi, cu hartă și adrese poștale, cu piețe publice. Locul oferă ocupanților lui un mediu prielnic pentru dezvoltarea unui antreprenoriat creativ sau artistic, dar și o producție culturală underground de foarte bună calitate și desigur enterteinment alternativ, accesibile unui public numeros.
După experiența cu micul oraș artistic din hangar, afară, din nou, pe platformele de marfă, am găsit două restaurante: unul din containere, celalalt din policarbonat, amandouă având cumva aerul pitorescului local. Plek și Northern Light contribuie la farmecul locului, oferind spațiu pentru evenimente și cultură gastronomică specială.
Vorbind despre restaurante, aș pomeni de Hotel de Goudfazant și Stork (tot în nord) și de Trouw și Baut în partea estică a orașului. Primele două tot au apărut tot în spații industriale vechi, iar ultimele două în fostele sedii ale unor tipografii de ziare. Și aici ideea de mare proiect arhitectural de schimbat sau de transformat aceste locuri nu există. Totul se poate rezuma la gesturi simpatice, instalații sau obiecte mici plasate în locuri surprinzătoare. Mobilierul e recuperat din fostele fabrici sau oricum e tratat într-un ton minor. Umorul e o rețetă care funcționează perfect (un pick-up în baie, ca să dau doar un exemplu), iar detaliile și surprizele sunt de descoperit la fiecare pas. Investiția majoră e cea din bucătărie și servire, care trebuie să fie la înălțime, rapidă și să facă diferența, dar și din programul permanent de evenimente; e un model care spune că publicul e cel care trebuie fidelizat și cultivat.
Trouw
Concluzia acestor articole spune că rețeta ar putea fi simplu aplicată și la noi dacă ar exista modelul cultural care s-o poată lăsa să iasă la suprafață. Cei trei R cu care se poate opera acum sun reciclarea, reversibilitatea soluțiilor și ceva reținere de la planuri prea ambițioase și mari. Puțin și bun, cum se zicea odinioară.
Uzina Electrică Filaret
Text: Irina Diamandescu
Foto: Camil Diamandescu
Societatea de Gaz şi Electricitate construieşte în perioada 1907-1908, pe terenurile proprii de la Filaret, în colaborare cu Societé du Gaz pour la France et l’Etrangèr şi după proiectul inginerului francez Alin Lonay, prima uzină electrică comunală a Bucureştilor. În 1924 acţiunile societăţii vor fi răscumpărate de primăria capitalei, moment urmat de o rapidă dezvoltare a producţiei de energie electrică.
Clădirea iniţială, cu o alură romantică, executată în cărămidă aparentă, amplasată perpendicular pe strada Candiano Popescu, este extinsă cu un corp realizat în acelaşi stil şi dispus paralel cu strada. Acesta este la rândul lui prelungit în etape (ajungând la o lungime de cca 120 m) odată cu creşterea consumului si necesitatea instalării de grupuri mai mari. Se remarcă eleganţa fermelor metalice, gradul înalt de iluminare naturală al halelor precum şi podul rulant încă funcţional.
Uzina a fost dezafectată în anii ’70 şi golită de toate instalaţiile. Aflată azi în proprietatea Electrica Serv, corpurile istorice ale Uzinei sunt utilizate ca garaj al maşinilor de intervenţie. Fiind complet libere de compartimentări, ele pot fi utilizate şi pentru alte funcţiuni.
O serie de studii şi proiecte de licenţă au analizat posibilitatea conversiei Uzinei Electrice Filaret, propunerea cea mai firească fiind cea de transformare în muzeu al energiei, ca extindere a Muzeul Naţional Tehnic prof. Ing. Dimitrie Leonida din vecinătate.
Această idee nu este lipsită de viitor în contextul reactivării în 2003 a iniţiativei Asociaţiei Generale a Inginerilor, Academiei Române, Universităţii Politehnice şi a altor instituţii, de creare în zona Filaret/Parcul Carol a unui Parc Naţional al Ştiinţei şi Tehnicii, parc în care Muzeul Tehnic, extins şi modernizat, ar urma să fie una dintre principalele atracţii.
