Nu trebuie sa petreci mult timp in Venetia ca sa observi ca orasul este foarte zgarcit in a-si arata fata sa contemporana. Motivul este destul de simplu: de-a lungul ultimilor 300 de ani venetienii nu au manifestat o atractie deosebita pentru arhitectura „noua”, avand deja la dispozitie un oras foarte dens si coerent, necesitand foarte rar interventii, iar in cazurile inevitabile, acestea au asimilat foarte repede „haina” locala.
Ocazional, interventiile semnate de arhitecti precum Carlo Scarpa sau Vittorio Gregotti au punctat orasul cu „nou”, insa in Venetia nu exista inca un element capabil sa marcheze momentul actual.
Aceasta situatie s-a schimbat odata cu decizia de a construi un al patrulea pod peste Canal Grande, intr-un punct strategic al orasului. Noul pod uneste principalele puncte de intrare in oras, respectiv Gara Santa Lucia si Piazzale Roma (autogara Venetiei si singura ei parcare). Localizarea proiectului nu face decat sa creasca importanta acestei interventii pentru oras.
Alegerea arhitectului s-a facut prin concurs (noiembrie 1999), castigatorul fiind Santiago Calatrava, cunoscut in toata lumea pentru pasarelele si podurile sale. Solutia desenata de el a starnit o serie de controverse (probabil orice alta solutie ar fi starnit discutii interminabile) ce au facut ca podul sa fie inaugurat in Septembrie 2008 (in conditiile in care santierul a inceput in 2003).
Compozitia obiectului se inscrie intr-o linie foarte temperata (proiectul a suferit nenumarate modificari, in toate fazele), multi admiratori ai operei arhitectului/inginer spaniol regretand faptul ca el nu a oferit spectacolul cu care ii obisnuise.
Structura metalica a podului este asezata pe un volum din piatra, arcuindu-se pe o distanta de circa 100 m si o latime maxima de 9,4 m in punctul cel mai inalt. Materialele folosite sunt in dezacord cu procesul obisnuit al lui Calatrava de a favoriza expresionismul structural si formele indraznete, preferand o sculptura delicata, un obiect asezat cu grija pe malurile Canalului. Treptele din sticla si piatra ofera o imagine discreta contemporana, iar structura vizibila metalica nu iese prea mult in evidenta, singurul element mai indraznet ramanand balustrada alcatuita din placi de sticla, fara alti montanti, sustinand doar o mana curenta metalica. Decizia de a amplifica transparenta este in concordanta cu ideea de a crea un punct de observatie al orasului, nu numai un spatiu de trecere. Noaptea, luminile amplasate in balustrada accentueaza efemeritatea peretelui de sticla si efectul de plutire al trecatorilor.
Aminteam mai devreme de controversele iscate in jurul acestui proiect. Dupa cum se poate foarte usor ghici, principalele critici au fost legate de conservarea patrimoniului venetian si de necesitatea construirii acestui pod in aceasta forma (si probabil in oricare alta). Au urmat dificultatile legate de fonduri si constructie, care au fost, in mare parte, cauza duratei foarte lungi a santierului. Printre ultimele critici am putea nota cele legate de accesibilitatea podului si lipsa de rampe pentru persoanele cu dizabilitati motorii. Se pare ca in viitor va fi instalat un sistem destinat transportului scaunelor cu rotile, insa discutia in jurul acestui aspect este putin bizara intr-un oras cu circa 400 de poduri din care doar o duzina sunt lipsite de trepte (vaporetto – vaporasele de transport in comun – asigura de obicei accesul persoanelor cu dizabilitati in Venetia). As mai adauga pe aceasta lista treptele din sticla pe care am avut ocazia sa pasesc pe timp de ploaie: doar un anume simt al echilibrului mi-a permis sa traversez podul.
Trecand peste toate problemele ridicate in jurul acestei realizari, rezultatul este unul pozitiv. In ciuda absentei unei deschideri oficiale, in seara inaugurarii podul era neincapator pentru toti cei veniti sa il vada, o mare parte din verva datorandu-se sincronizarii cu deschiderea Bienalei de Arhitectura. A doua zi, noul punct de trecere a fost foarte repede asimilat de turisti si venetieni deopotriva, traficul intre Piazzale Roma si Santa Lucia fiind unul impresionant. Venetia se poate lauda acum cu o lucrare „contemporana” care isi serveste cu succes scopul, atat ca simbol urban cat si ca obiect util pentru locuitori sau vizitatori.
Foto: Stefan Tuchila
