* actualizare – februarie 2016:
Bienala din 2016 se vrea orientată către social, către oameni, cu arhitectura propriu-zisă valabilă mai degrabă în acest context. Proiectul câștigător pentru Pavilionul României chiar își asumă cu mult curaj acest lucru.
În 2014, Rem Koolhaas a cotit pentru prima oară evenimentul către o privire retrospectivă asupra modernităţii secolului 20. Deci ditamai proiectul istoric de-o ambiţie fără seamăn, care ne-a vorbit deopotrivă despre politica, societatea și arhitectura ce ne-au transformat radical modul de viață în utima sută de ani. Să ne aducem puțin aminte de cum au răspuns echipele noastre acestei teme.
Text / Interviuri : Constantin Goagea
Pavilionul principal din Giardini
Site-under construction
România la Giardini a fost unul dintre pavilioanele care mi-au plăcut foarte mult, și nu doar în contextul acestei tematici a fundamentelor, ci chiar în istoria pavilioanelor românești. O poveste consistentă și bine spusă despre fabrici și uzine, despre dezvoltarea industrială și schimbarea socială produsă odată cu ea, un binom emblematic al epocii moderne. Curatorul Mihai Sima și autorii Mihai Sima, Andreea Maria Iancu, Raluca Sabău, Stejara Timiș, Anca Trestian
și-au propus o strategie excelentă de comunicare, au adus ideea unui colaj de cinema multiplu (care se poate urmări din mai multe unghiuri și din momente de timp diferite), cu secvenţe din documentare sau transmisii televizate (puţin și filme artistice). Acestea vorbeau despre întrepătrunderea vocabularelor modernităţii: radicalismul și îndrăzneala geometriilor arhitecturii industriale – cilindri, sfere, schele, paraboloizi hierbolici, structuri metalice suspendate, ţevi, instalaţii –, iar pe de altă parte despre radicalismul politic, obsesivele lozinci, brutalitatea vieţii contorsionate de regi¬mul politic. Privind la ecrane îţi veneau în minte cuvinte și sintagme precum: plenară, plan cincinal, mii și mii de oameni ai muncii, epoca ce cu mândrie o numim, vom lupta neabătut, culmi de progres, vizite de lucru. Filmele te bagă rapid în atmosferă și în poveste, fără cuvinte și fără explicaţii, slavă Domnului (textele, de altfel foarte bune, le-au pus în catalogul expoziţiei unde li se afla locul). Video-ul începe cu o reverenţă făcută industriașului Malaxa, un antreprenor și un promotor de seamă al modernismului autohton. Apoi sare într-o altă epocă, cea a dictaturii comuniste, în perioada Ceaușescu: câteva cadre cu proiectele gigantice bine știute, combinate, centrale termice, fabrici de ciment, platforme industriale etc. Energia și obsesia revoluţiei socialiste e sublimată în roţi învârtindu-se, foc, furnale, fum și, în cele din urmă, explozii spectaculoase. O altă faţetă e dată de chipurile muncitorilor și de blocurile de locuit – cartierele infinite ca simbol al clasei nou-formate sunt intercalate preţ de câteva secunde. Pavilionul e o istorie foarte condensată a unui secol care lasă semne de întrebare despre sensul și șansele de a trăi în aceste locuri postindustrie, despre decalaje, resurse pierdute, crize de toate felurile. Designul pavilionului e curat și eficient, o amenajare ușoară (turnurile albe sunt din gips-carton) și e unul din puţinele pavilioane care au mizat și pe instalţie, senzaţie, spaţiu și nu doar conţinut.
Am pus câteva întrebări echipei care a lucrat la acest proiect:
C.G.: De ce aţi ales să vorbiţi despre industrie și industrializare?
Tema propusă pentru pavilioanele naţionale din Giardini a fost „Absorbing modernity” 1914–2014. Noi am mizat pe arhitectura industrială, pentru că evoluţia ei a fost continuă, mai coerentă, cu mai puţine sincope și în ton cu acest curent al regenerărilor și reconversiilor din multe domenii. Dezvoltarea arhitecturii în România și a orașelor a fost strâns legată de industrializare, mai ales de industrializarea târzie, atipică, specifică regimului socialist. Imaginea orașelor s-a schimbat pe alocuri brutal odată cu apariţia industriei. Aceste zone industriale fac acum parte din oraș, dar în prezent sunt negate de acesta, totuși ele nu pot fi ignorate. Noi le-am numit viduri urbane, pentru că, după perioada socialistă, au devenit locuri fără identitate. Astfel că încercăm să atragem atenţia asupra acestor spaţii postindustriale, pentru că au un mare potenţial. Expoziţia este un eseu în jurul acestei teme, un spaţiu antagonic black box – white box, trecut și prezent.
C.G.: Credeţi că are cineva nevoie de un research pe acest subiect în România? Sau care e miza proiectului vostru?
Dat fiind numărul mare de situri industriale aflate într-o situaţie de abandon și degradare, ar trebui să fie un subiect de actualitate, care să trezească interes, nu doar din prisma valorii imobiliare pe care o au terenurile pe care le ocupă. O cercetare este necesară pentru a înţelege și a proiecta într-un mod coerent. Dar este absolut necesar ca societatea să-și asume aceste spaţii. Noi am vrut să readucem acest subiect în actualitate, aceste spaţii trebuie să fie reinvestite cu un alt sens, trebuie reatribuite locuitorilor și societăţii.
C.G.: Există vreo urmare? Vreţi să-l dezvoltaţi mai departe?
Sunt mulţi pași pentru a dezvolta acest subiect. Deocamdată noi am spus în mod public că există o problemă. Au mai spus-o și alţii în diverse moduri, nu suntem primii. În acest moment nu propunem un plan concret de rezolvare, facem publică o stare de fapt pentru a aduna idei și a implica lumea interesată. Discuţia rămâne deschisă. Ne-ar plăcea, pe viitor, să începem poate o cercetare pe această temă, deși faptul că echipa este împărţită prin Europa poate fi un impediment. Suntem într-un punct în care acumulăm experienţă. Sperăm ca această colaborare începută la Veneţia să continue.
C.G.: De ce și cum aţi ales sunetul acela de apă curgând mie îmi evocă multe, nu știu dacă voi l-aţi prins în realitate.
Ne-a inspirat Stalker-ul lui Tarkovsky și a fost un fel de lait¬motiv, pentru că vorbește despre zone ca spaţii fantastice, vorbește despre liniște. Ultimele secvenţe din film, în care cele trei personaje ajung în acea cameră a viselor, se lasă tăcerea și începe să plouă prin spărtura din acoperiș, sunt memorabile. Picăturile stridente de apă reprezintă liniștea, liniștea absenţei, a nonlocului, dar apa poate fi și un simbol al vieţii și al regenerării. Exact asta reprezintă și turnurile albe prezentate în expoziţie. Turnurile au rămas albe, pentru că am refuzat să scriem sau să colăm orice fel de imagini pe ele. Am vrut ca experienţa vizuală și auditivă de acolo să fie una memorabilă.
C.G.: Care sunt concluziile pe care aţi vrea să le tragem după acest research/ proiect propus de voi?
Că modernismul nu e un fenomen care ţine de modă, de trecut sau de prezent, că e o constantă a progresului, pe care trebuie să ne-o asumăm.
C.G.: Cum staţi cu vizibilitatea? Este lumea interesată, este media interesată de subiectul propus de voi?
Chiar în perioada vernisajului și a previzualizărilor, pavilionul României a fost înscris într-un top 5 „must see” pavilioane la Veneţia. Sunt vizitatori foarte interesaţi de tema prezentată de noi, care se confruntă în ţările lor cu situaţii similare și vizitatori cărora li se pare interesantă experienţa spaţială-audio-video. Dar expoziţia mai durează încă cinci luni.
C.G.: De ce credeţi că nu am luat nici o menţiune în contextul în care chiar e un pavilion foarte inteligent și bine realizat?
Am avut ocazia să vizităm pavilioanele premiate și, chiar dacă premiile sunt sau nu sunt politice, pavilioanele erau interesante și bine documentate. În spatele autorilor sunt mulţi colaboratori, este un efort mult mai consistent de documentare și cercetare. Cred că în cazul acestei Bienale s-au apreciat proiectele de acest fel. Expoziţia din pavilionul României este mai artistică și prezintă o temă sensibilă cu referiri evidente la contextul politic. În plus, noi am ieșit din graficul care era sugerat de curatorul Bienalei și am mizat pe un concept pe care am încercat să-l transmitem ușor, fiind la capătul pavilioanelor și știind că în acest an lumea va fi axată în a prezenta multă informaţie. Deci șansa noastră de a transmite ceva cu care vizitatorul să rămână a fost o expoziţie vizuală în care să condensăm, într-un mod ușor de asimilat, ultima sută de ani care a trecut peste România. În loc să prezentăm machete, imagini statice și text, am ales să lucrăm cu filme de arhivă, iar imaginile video de arhive le-am închegat într-o instalaţie multi-screen projection. Din păcate, imaginile video în jurul cărora s-a axat întreaga expoziţie le-am obţinut greu și foarte târziu. Astfel că a trebuit să ne adaptăm situaţiei. Am primit în final filme din arhivele Sahia Film, ANF. Am solicitat și spijinul TVR-ului, însă am fost refuzaţi. Acestea fiind spuse, regizoarele care au făcut montajul și s-au jucat cu imaginile, Manuela Marcovici și Paula Oneţ, au făcut o treabă excelentă, iar sound-designerul a avut, practic, nota finală.
Pavilionul României 2, Campo Santa Fosca
Exploring Identity_the nomad archive
Prezentă a doua oară la Veneţia, echipa coordonată de Emil Ivănescu (Carmen Tănase, Olivia Zahalca, Laura Iosub, Marius Danciu, Loredana Mihali) iese în piaţeta Santa Fosca din faţa Institutului Nicolae Iorga cu un obiect-instalaţie și mobilier, dar și suport de arhivă în același timp.
Am vorbit cu Emil Ivănescu, reprezentantul echipei.
C.G.: De ce sunt aceste arhive teoretice… niște arhive nomade?
E.I.: Fiindcă instalaţia e, de fapt, o galerie urbană pentru expoziţii de arhitectură.
E o galerie nomadă, asta e ideea practică. Instalaţia reprezintă un arhitect contemporan nomad, care, migrând oriunde în lume cu jobul, își poartă cu sine propriile arhive subiective de arhitectură. Invitaţia noastră e de a explora aceste arhive interioare, din cauza asta oamenii intră „înăuntrul” corpului acestei instalaţii.
C.G.: Expoziţia voastră caută să puncteze câteva momente ale creării discursului în epoca modernităţii la noi. Care sunt principalele repere pe care le-aţi trasat, întrevăzut voi?
E.I.: Noi am plecat de la ideea că modernitatea în arhitectură a fost adoptată ca un fenomen de identitate și am realizat un discurs bazat pe o alăturare între o arhitectură oficială și o altă arhitectură care pune în suspensie sau transgresează identitatea oficială. Am studiat, practic, acest fenomen pe tot parcursul celor 100 de ani. În anii ’20 și ’30, identitatea oficială era neoromânescul. Modernismul a apărut atunci ca un limbaj opus, cu o nouă identitate, care a pus în paranteze neoromânescul.
C.G.: E mai complex ce se întâmplă în perioada comunistă: pe de o parte ai evoluţia post-Hrusciov, care duce la serializare și prefabricare când vine vorba despre construcţia și dez-voltarea ansamblurilor industriale și rezidenţiale, ăsta era discursul progresului și al transformărilor sociale. Pe tot acest fundal însă, apar niște hiatusuri interesante tocmai la nivelul perspectivei politicii externe, când se afirmă, de fapt, o arhitectură experimentală, autentică, cea a pavilioa¬nelor internaţionale și, așa cum surprindeţi voi, o perioadă de liberalism la sfârșitul anilor ’60.
E.I.: În anii ’50, identitatea oficială au fost neoclasicismul rus, realismul socialist, cu toate astea noul stat tânăr comunist a încurajat pe alocuri o arhitectură modernă, sincronă cu ceea cese producea în lumea vestică. Aceasta transgresa neostalinismul perioadei. În anii ’60 –’70, modernismul transgresiv a devenit identitate de stat, dar apoi a fost și el transgresat de un fel de brutalism folcloric, care în anii ’80 a căutat să adauge o nunaţă de naţionalism, o nouă direcţie a felului în care ne căutam identitatea la nivel oficial.
C.G.: Să te întreb altceva. În expoziţie există niște magneţi pe care sunt imprimate imagini ale unor arhitecturi moderne, tăiate ca niște puzzle-uri și care se descompun către margini.
E.I.: Era un joc interactiv pentru public: exploding identity. Numai că identitatea asta în arhitectură e un fenomen construit. Prin acest joc invitam publicul să recreeze acest joc al identităţii, care e specific modernităţii.
* Citiți și România la Bienala de la Veneția 2016. Interviu cu arhitectul Tiberiu Bucșa
