Revista zeppelin | număr #61

In 2005 Mircea Cartarescu scria frumos si trist: „o drama strict personala: mi-au daramat moara! Cine? Habar n-am. Care moara? Moara mea, moara „Dimbovita” din spatele blocului de pe Stefan cel Mare unde am locuit 25 de ani si unde mai stau ai mei si acum. Moara din „Nostalgia” si din „Orbitor”, moara in umbra careia Mendebilul isi spunea fantasticele povesti.

Acum cateva zeci de ani incercarea de a vizita orasul Almere avea toate sansele sa fie un fiasco. Pentru ca, acum cateva decenii, locul unde acum pasionatii de arhitectura vin sa vada prima cladire SANAA in Olanda sau „ultimul Christian de Portzamparc” era o intindere de apa, cu pescari si alte dotari aferente. Conform statisticilor contemporane referitoare la numarul de locuitori, Almere se afla azi pe locul opt in Olanda.

Am o tot mai ferma convingere ca progresul capabil sa confere identitate arhitecturii noastre autohtone trebuie cautat in experimentare. In contrast cu atitudinile regionale sau cu cele bazate pe reviste de arhitectura straine, definite mai ales prin aspecte legate de forma si materiale folosite, arhitectura experimentala pare sa fie in ziua de azi adevarata inovatie intelectuala, si totodata directia demna de reprezentare in strainatate, dar mai ales pe termen mijlociu si lung, tendinta cu posibilitati de realizari excitante in Ungaria.

Citesc un articol al lui Roberto Segre despre arhitectura destinata clasei muncitoare, arhitectura care a modificat peisajul oraselor abia in secolul 20. Pana atunci saracia nu avea un impact prea mare in configurarea urbanitatii.