Cu prilejul centenarului DaDa, publicăm și online proiectul de reabilitare al faimoului Cabaret Voltaire:
„Februarie 1916. Într-o stradă cât se poate de obscură, în umbra rândurilor de case, unde sub lampadare roşii întâlneşti detectivi plini de tact – NAŞTERE – naşterea Cabaretului Voltaire” (Tristan Tzara, Chroniques Zurichoises).
În ziua de 5 februarie 1916, Hugo Ball, Emy Hennings, Tristan Tzara şi Marcel Iancu îşi începeau delirantele spectacole în cadrul cafenelei de artişti Voltaire, aflat în centrul istoric al oraşului Zürich. Către sfârşitul lui mai 1916, apare pentru prima oară termenul DaDa. După o perioadă de activitate intensivă, cabaretul este închis în toamna lui 1916, iar mişcarea se împrăştie şi difuzează în toate colţurile lumii. Dada Zürich intra în istorie.
Locul propriu-zis a trecut după aceea prin infinite ipostaze: bar, club sau discotecă. Fiecare epocă şi reinterpretare şi-a lăsat urmele asupra spaţiului: recompartimentări, consolidări mai mult sau mai puţin fericite şi graffitti. În 1966, casei i se recunoştea oficial calitatea de loc de naştere al dadaismului. În 2002, clădirea, între timp abandonată, a fost ocupată pentru scurtă vreme de către tineri artişti şi folosită ca spaţiu pentru artă şi propagandă subversivă.
Ocuparea a readus locul în atenţia publică şi a determinat o iniţiativă pentru reabilitarea construcţiei şi pentru folosirea ca centru cultural alternativ. Printr-un parteneriat între asociaţia creată în acest scop, administraţia oraşului şi Swatch ca sponsor privat, casa a fost cumpărată şi s-au pus la dispoziţie fonduri pentru reabilitare şi folosire în primii ani. Rosetti & Wyss au câştigat un concurs restrâns, iar în octombrie 2004 a fost finalizată reabilitarea.
Concept.
Text: Rosetti & Wyss (variantă prescurtată)
Proiectul se concentrează asupra legăturilor dintre spaţii, integrând infrastructurile necesare sub forma a trei implanturi precise în substanţa construită existentă. Concentrarea inserţiilor lasă libere cele patru spaţii, le leagă unele de altele şi eliberează spaţiile cu caracter efemer-tranzitoriu de instalaţii permanete. Intervenţia este redusă la elementele de servic şi eliberează în cele patru spaţii scena pentru Dada. Marcarea desprinderii pereţilor de compartimentare şi a tavanelor subliniază ideea de introducere a unor corpuri noi.
Inserţiile
Cumpărare – vânzare – muncă: trecerea neagră între spaţiul-vitrină prin care se accede şi cel boltit de expunere cuprinde o tejghea cu un ghişeu şi un loc de muncă, precum şi vitrine pentru expunerea de obiecte mici şi cărţi.
Citit – studiu – navigare – mail: legătura verticală de culoare galbenă între spaţiul-vitrină şi spaţiul pentru citit cuprinde două staţii de acces la Internet şi biblioteca cu acces liber.
Gastronomie – schimburi – comunicare: Barul roşu dintre spaţiul pentru citit şi cel pentru evenimente leagă şi desparte cele două spaţii şi cel pentru evenimente.
Cele două mari uşi culisante vitrate permit utilizări diferite, cu atât mai mult cu cât accesul separat dinspre Spiegelgasse şi garderoba integrată permit accesul independent la bar.
Spaţiile în mişcare
Acestea pot funcţiona împreună sau separat. Prin contrast cu caracterul încheiat al inserţiilor, recipientele sunt trate într-un spirit al efemerului, al dezvoltării şi schimbării. Astfel, pereţii nefinisaţi pot fi luați în posesie de către artişti şi vizitatori. Cu timpul, spaţiile vor construi o operă globală în permanentă transformare, o expresie a unei epoci.
Spaţiul vitrină serveşte drept fereastră către exterior, spaţiu de acces şi pentru expoziţii. Pivniţa boltită adăposteşte expoziţii ce se succed la un interval de şase luni. Intervenţia arhitecturală se reduce la infrastructură.
În spaţiul de citit, puternic structurat cu nişe aflate în legătură cu elementele faţadei, vizitatorul poate citi la o cafea ziarul de azi sau o carte.
Spaţiul pentru evenimente ( în acelaşi timp, fostul Cabaret Voltaire) reprezintă o scenă flexibilă pentru cele mai diferite activităţi contemporane , rămânînd în acelaşi timp fidel spiritului originar.
Operaţia respectă toate straturile istorice, chiar şi cele mai umile: pereţii de compartimentare din cărămidă eficientă şi stâlpul ce străpunge bolta de la subsol, rezultat dintr-o ciudată consolidare mai veche sunt elemente păstrate cu aceeaşi grijă cu frescele provocatoare de la etaj, realizate în timpul ocupării din 2002. Conceptul nu încearcă să mimeze o pseudo-arhitectură dadaistă, ci să ofere posibilitatea pentru a face Dada, într-o variantă contemporană.
Materialul ales pentru inserţii este unul surprinzător: plăci din Eternit, folosite de obicei pentru placări exterioare. Subţiri, rezistente şi tăiate cu precizie, ele definesc suprafeţe aproape perfecte, şi cu o materialitate mult mai potrivită aici decît metalul, lemnul sau plasticul.
Şlefuirea suprafeţelor le dă acestora o textură ce înnobilează un material aparent banal.
Adresă: Spiegelgasse 1, 8001 Zürich
Client: Primăria oraşului Zürich, reprezentată prin Comisia de construcţii
Arthitectură: Rossetti + Wyss Architekten AG, Zürich
Colaboratori: Tobias Lindenmann, Claudio Sticca
Structură: Dr. Lüchinger + Meyer Bauingenieure AG, Zürich
Instalaţii electrice şi sanitare: Amstein + Walthert, Technik am Bau, St. Gallen
Instalaţii termice şi ventilaţie: Waldhauser Haustechnik AG, Basel-Münchenstein
Costuri: CHF 1.2 Mio.
Echipamente: CHF 0.25 Mio.
Fotografii: © Fotograf: Lorenz Bettler, Zürich
rossetti & wyss
Text: Ștefan Ghenciulescu
Nathalie Rossetti şi Mark Aurel Wyss, ambii născuţi în 1970, s-au lansat într-un mod destul de obişnuit pentru tinerii arhitecţi talentaţi din Elveţia. Acesta se bazeză pe combinaţia dintre un învăţământ foarte bun (ambii au studiat la Politehnica din Zürich), ucenicia la un birou renumit – Bétrix & Consolascio –, o perioadă în învăţământ (pentru Nathalie Rossetti) şi posibilitatesa de a participa la concursuri autentice care dau şansa primei comenzi importante.
Rossetti & Wyss profită în mod evident de tradiţia simplităţii rafinate şi a construcţiei perfecte pe care o asociem cu arhitectura elveţiană. Însă nu este vorba aici doar despre jocul cu volume minimale şi texturi complexe, ce tinde astăzi să degenereze în manierism. Există o foarte puternică sensibilitate faţă de contextul proiectului, o artă a inserţiei care nu exclude o expresie fără compromisuri. Pe de altă parte, stăpânirea tehnicii permite reinterpretarea unor materialelor şi procedee aparent banale. Astfel sunt structura pavilionului de la expoziţia naţională elveţiană din 2002 sau folosirea ca material de amenajare interioară a plăcilor din Eternit pentru centrul Dada din Zürich. Am ales prezentarea acestui din urmă proiect nu numai datorită importanţei sale, ci şi pentru că locul şi programul au o importanţă simbolică pentru contextul românesc. Cred că Marcel Iancu ar fi apreciat ca arhitect această amenajare.
*Articol publicat de Zeppelin în ediția 33 / aprilie 2005
