Ana Briana Florescu s-a uitat la orașele prin care a trecut urmărind semnele vieții sociale din Estul Europei: locurile de stat improvizate din mobilă de interior în spațiul public. Acolo unde acesta din urmă nu este neapărat construit pentru oameni, unde accidentele de proiectare urbană lasă loc interpretărilor personale ale locuitorilor și imprimării lor cu propriile nevoi, apar mai ușor acte de vandalism, dar și de adaptare și transformare. Mai jos publicăm o reflecție foarte actuală asupra unui gest foarte vechi: improvizația din spațiul public. (Cătălina Frâncu)
Text : Ana Briana Florescu
Foto : Ana Briana Florescu
Un scaun gol pe trotuar, unul în fața porții, unul care păstrează liber locul de parcare sau altul ascuns la umbra unui copac – oriunde s-ar găsi acest obiect, devine un manifest în spațiu din momentul amplasării. Așezarea lui nu este o simplă depozitare spontană a unui obiect de mobilier, ci un act de revendicare și apropriere a domeniului public.
Am început să observ aceste inserții urbane încă din școala generală. Atunci erau însă doar suporturi de proiecție a unor povestiri imaginare cu fel de fel de personaje. Plimbându-mă pe stradă zăream ocazional câte un scaun uitat într-un colț pe trotuar și începeam să mă gândesc cine se așezase acolo și ce urme lăsase. Scaunul păstra identitatea unor personaje arhetipale prin forma sa și modul în care era amplasat. Spre exemplu, pe un taburet de lemn din fața casei nu putea sta decât o doamnă în vârstă care urmărește ironic și atent vecinii de vis a vis. Pe scaunul de plastic din colț de stradă stătea mereu neclintit un bărbat serios care veghea granițele imaginare ale spațiului public. În spatele blocului pe câteva scăunele uzate se adunau în fiecare seară niște puști gălăgioși care împărțeau toți o țigară. Dimensiunea narativă a acestor piese de mobilier transforma absența utilizatorilor într-o prezență perpetuă care lua forma unui triumf al meu asupra spațiului public.
Privind retrospectiv, scenariile pe care le cream ilustrau diferenta dintre spațiul proiectat și spațiul trăit. Nu vorbim de mobilier urban, de bănci și spații amenajate de primăriile de sector, ci de scaun ca dispozitiv urban autonom, sub forma unui gest de micro-arhitectură vernacular urbană. Această autonomie nu rămâne însă un concept abstract, ci se materializează pe scena orașului: scaunul devine un actor al democratizării spațiului. Practica aceasta își găsește rădăcinile de cele mai multe ori în estul Europei, unde spațiul public supraviețuiește doar sub forma unei promisiuni.
*supraveghere / observație
Pluralitatea rolurilor îndeplinite de acest actor urban este determinată de nevoile la care răspunde – de siguranță, de odihnă, de nevoile diverse ale comunității sau de simpla nevoie de afirmare a prezenței. El îndeplinește o funcție civică transformându-se într-un agent urban al cerințelor comunitare. James J. Gibson scrie despre felul în care un obiect își poate reconfigura utilitatea explorând posibilitățile de acțiune (affordance) ale spațiului. Gibson spune că funcția obiectului nu este absolută, ci se articulează și se negociază prin relația dinamică corp-obiect-context. Privind astfel, se poate spune că rolul scaunului nu derivă din formă, cat din modul în care acesta sugerează posibilitățile de acțiune sau conduce la un anume comportament din partea utilizatorului său. Scaunul funcționează ca o extensie socială, un mesager al comunicării non-verbale și ale intențiilor personale asupra spațiului. De aici se pot distinge mai multe ipostaze ale aceluiași obiect sub diferite sarcini.
Spre exemplu, amplasarea, forma și designul unui scaun pot spune „aici poți sta singur” — scaunul devine o insulă temporară de intimitate în mijlocul forfotei urbane. Un scaun mic de pescuit pe marginea lacului din parc sau un taburet amplasat într-un colț ferit de stradă poate fi un loc dedicat introspecției și odihnei: aici furi câteva minute din agitația cotidiană și te retragi în propriile gânduri.
*odihnă
Alt scaun într-un loc diferit poate spune „aici poți vorbi cu cineva” , unde acesta este poziționat strategic în așteptarea unui interlocutor, in fața casei, lângă o tarabă sau lângă un alt scaun.
*dialog
Intervenția apare ca un catalizator social, căutând să străpungă bariera public-privat printr-o invitație la o întâlnire cvasi-spontană cu un vecin în trecere. Apar și alăturări de mai multe scaune diferite, care lasă subtil în spatele lor câteva imagini despre modul în care au interacționat ocupanții – două apropiate, unul așezat opus și unul semi întors privind în altă direcție.
*social
O a treia variantă de uz este semnalul că „aici este ocupat”. Se poate discuta in această situație de revendicarea teritorială, unde însuși corpul scaunului în lipsa prezenței umane ne transmite indisponibilitatea spațiului. Apare rolul de paznic al dreptului de proprietate, care blochează accesul, veghează asupra porții sau a unui loc de parcare. Prezența scaunului este dedublată prin ambivalența rolului său – el însuși este un loc dar poate avea și rolul de a menține neocupat spațiul din jurul său.
*ocupare
Din orice categorie ar fi, scaunul creează un spațiu public mai accesibil, mai comunitar. Acesta se impune cu un rol prestabilit — cel care îl ocupă devine brusc „public”, „ascultător” sau „invitat”. In definitiv, rămâne o amprentă lăsată informal de participanții la viața urbană, arătând că democratizarea orașului se poate întâmpla prin gesturi mici.
-
+9
*The Ecological Approach to Visual Perception (1979) – James J. Gibson
Ana Briana Florescu este studentă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București. A finalizat cursul organizat de Barcelona Architecture Center împreună cu Shibaura Institute of Technology Tokyo, aprofundând studiul proiectării și urbanismului într-un cadru internațional. Este colaborator de bază la Baza. Deschidem orașul, participând în cadrul BDF cu proiectul Lost and Found, cât și în organizarea festivalului. Lucrează ca intern în echipa revistei Zeppelin, construindu-și cercetarea asupra spațiului public, urbanismului și arhitecturii.
Revistă / publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii
Articol în cadrul ediției „Toamna 2026 – Vara 2027” / Zeppelin/ Online
