Exista trei motive fundamentale pentru care Laboratoarele Salk merita fara nici o indoiala efortul unei calatorii de 11000 de kilometri, la „capatul” lumii occidentale, in La Jolla, pentru a fi vizitate.
Primul este legat de necesitatea profesionala a experientei directe a unei capodopere arhitecturale realizate de Louis Kahn intre 1959-1965, avand o semnificatie profund spirituala, ce nu poate fi surprinsa in fotografii ori in texte descriptive, si care pare a fi prizoniera intr-o eternitate transistorica sau cosmica, intangibila in raport cu transformarile societatii si culturii, unde contextul pare dominat de scara geologica si geografica. Cel de al doilea apare la contactul cu viata concreta pe care institutia o gazduieste, in confruntarea cu problema inevitabila a adaptarii unui obiect transistoric la necesitati diferite de utilizare generate de nevoi sociale in continua transformare, iar cu acest prilej privirea (si intelegerea) nu poate sa evite controversa etica a extinderii recente a laboratoarelor cu o noua aripa estica, proiectata de biroul Anshen + Allen. In sfarsit, cel de al treilea motiv al vizitarii are in vedere „aura” monumentului de arhitectura produsa in mod inerent de mecanismul deteritorializarii profesionale si culturale; obiectul-exemplu este interpretat si dezradacinat din contextul sau particular pentru a inspira activitatea altor arhitecti sau a unor intregi scoli de arhitectura. La acest ultim nivel, laboratoarele Salk sunt privite, dincolo de imaginea lor canonizata istoriografic, prin filtrul relevantei lor actuale, ca ansamblu de principii profesionale care au rezistat testului timpului si care pot servi mai departe unei gandiri prospective.
Institutul ocupa zona estica a unui platou din vecinatatea imediata a litoralului, situat la peste 60 m inaltime fata de plaja ingusta. O ravena incizata adanc pe doua treimi din linia mediana a terenului intrerupe continuitatea falezei si determina cu putere caracterul locului, inspirand gestul compozitional de „despicare” a volumetriei cladirii si a ansamblului general proiectat initial. Louis Kahn a articulat aici trei concepte fundamentale: (1) detasarea zidurilor perimetrale fata de structura principala (care aici defineste aria dominanta a laboratoarelor propriu-zise) pentru a le expune dramatizat intr-un joc de lumina si umbra ca pe niste „ruine anvelopante”; (2) articularea severa, seriala si ierarhica a volumetriilor in compozitie, identificate printr-o geometrie si o structura proprie, urmand metafora „societatii spatiilor” si (3) distinctia neta functionala intre spatiile „servite” si cele „servante”, simultan in sectiune orizontala si verticala1. Alaturi de acestea, in concordanta deplina cu gandirea si scrierile initiatorului proiectului, biologul Jonas Salk, arhitectul american percepea interventia, dincolo de celebrarea caracterului locului si de satisfacerea necesitatilor practice ale cercetatorilor, ca pe o edificare memorabila, „demna de vizitat de catre Picasso”2, destinata intalnirii si dialogului dintre stiinta, arta, disciplinele umaniste si arhitectura.
Experienta profunda pe care Kahn a trait-o in Italia, Grecia si Egipt printre ruinele antice si-a lasat cu putere amprenta in proiectul Institutului Salk, mai multe tipologii istorice inspirand proiectul inca din primele faze: vila romana, castelul medieval, biserica de plan central si manastirea3. Curtea interioara, deschisa pe directia est-vest catre ocean si catre continent, subliniaza in modul cel mai pregnant caracterul monastic al asezamantului stiintific, devenind, la sugestia inspirata a lui Luis Barragán (invitat pe santier in 1965 la o intalnire informala, dar legendara, cu Jonas Salk si Louis Kahn), o „fatada spre cer”4. Imaginata initial de Kahn ca un loc inundat de vegetatie, curtea isi va pastra in final doar aspectul mineral animat discret prin firul de apa izvorat din fantana de la intrarea estica si prelins prin jgheabul incizat in pardoseala de travertin catre bazinele din zona vestica. Ea apare astfel ca o gradina cosmica dedicata eternitatii mai mult decat un simplu loc urban destinat intalnirii si socializarii cercetatorilor. Semnificatia generala a proiectului atinge permanent un aspect filosofic si cultural fundamental, pe care Robert Venturi l-a subliniat cu putere cu ocazia protestului sau privind extinderea realizata de biroul Anshen + Allen in 1994, explicand ca, din punctul lui de vedere, adaugarea unei mase arhitecturale in zona intrarii reprezinta o deturnare a bazei filosofice prin care proiectul lui Kahn se articula ca mod de dezvaluire si de apreciere a contextului natural si urban, pe fondul intelegerii specifice americane a spatiului geografic si social in expansivitate perpetua5. Argumentele istoriografice si functionale sustinute de autori si detectate speculativ in textele si schitele de studiu realizate de Kahn erau motivate de necesitatea adaptarii institutului la noile cerinte de utilizare cu caracter public, dublata de atitudinea reverentioasa fata de vocabularul arhitectural al maestrului6. Acest respect a mers insa prea departe: mimetismul limbajului creeaza confuzii chiar si vizitatorilor avizati.
Umbrita de dezbaterea etica a extinderii de care institutul are absoluta nevoie (alaturi de alte spatii suplimentare pentru care administratia solicita de cativa ani aprobarea), opera lui Kahn continua sa sfideaze timpul si transformarile iremediabile. Universalitatea limbajului, elementarismul formelor, poetica manipularii luminii si interpretarea subtila a arhetipurilor si tipologiilor clasice prin filtrul tehnicilor constructive contemporane, evidentiaza capodopera arhitecturala din La Jolla drept un model pertinent pentru practica recenta. Diversitatea preluarilor actuale semnalizeaza divergenta structurala a teoriei estetice de arhitectura de dupa 1960. Directia postmodernista de receptare a operei kahniene, in maniera „indisciplinata” si contestatara sustinuta de Robert Venturi si Denise Scott Brown, promoveaza iconografia, reprezentationalismul, contradictia si complexitatea, apreciindu-l pe Kahn doar in contextul critic al timpului lui, ca mentor si indrumator care poate fi „depasit” in cele din urma, in acelasi mod in care paradigma modernista poate fi „abandonata” in favoarea alteia, mai bine adaptate la noile provocari sociale. Directia tardomoderna insa, marcata de aversiunea conceptuala fata de „rupturile” paradigmatice, cauta sa restabileasca o continuitate programatica estetica, prin apelul la o modernitate critica reparatorie, articulata etic de principii esentiale tipologice (rigoarea formala), topologice (adaptarea la context) si tectonice (poetica structurala si implicarea tuturor simturilor in perceptia operei de arhitectura). Din perspectiva acestei viziuni integratoare, o lunga serie de arhitecti contemporani japonezi, spanioli si elvetieni (Tadao Ando, Rafael Moneo, Alberto Campo Baeza, Juan Navarro Baldeweg, Luigi Snozzi, Peter Zumthor, Valerio Olgiatti, Livio Vacchini, Andrea Deplazes, etc.) au raspuns chemarii critice si au elaborat raspunsuri pertinente in care se celebreaza reinventarea detaliilor arhitecturale si intalnirea multisenzoriala a materialelor. In acest mod, opera kahniana ramane unul dintre cele mai fertile teritorii de inspiratie arhitecturala dincolo de modelul formal, ca un corp coerent de principii teoretice oferite interpretarii continue si deschise catre formarea de noi tendinte estetice.
Postmodernismul si modernismul tarziu impartasesc pana la urma, in ciuda divergentelor estetice, acelasi interes in critica profunda pe care Kahn a adresat-o arhitecturii moderniste: ideea spatiului ierarhizat capabil sa depaseasca naivitatea expresiei tehnologice pure, conceptul camerelor definite prin inchidere sau structura, principiul ancorarii ferme a peretilor in fundatii, reinvestigarea expresivitatii deschiderilor limitate in ziduri, „stratificarea anvelopantei” pentru crearea de spatii intermediare sau interstitiale si nu in ultimul rand atitudinea extraordinara de respect pentru contextul natural sau construit. Dincolo de interpretarile diferite istoriografice, Kahn ramane un arhitect profund spiritual, extrem de riguros si totodata paradoxal prin faptul ca a raspuns provocarilor specifice societatii timpului sau rafinand un set de principii atemporale dincolo de limitele disciplinei.
Note:
- Robert McCarter, Louis I. Kahn, Phaidon Press, Paris, 2007, p. 38.
- Louis Kahn, „Talk with Students”, 1964 in Alessandra Latour, ed., Louis I. Kahn: Writings, Lectures, Interviews, New York, Rizzoli, 1991, p. 163.
- McCarter, Op. cit, pp. 210-216.
- Louis Kahn, „Silence”, 1968, in Latour, Op. cit, pp. 232-233.
- Robert Venturi & Denise Scott Brown, „A Protest Concerning the Extention of the Salk Center”, in Robert Venturi, Iconography and Electronics Upon a Generic Architecture – a view from the drafting room, The MIT Press, Cambridge MA, 1998, pp. 81-83 (eseu publicat initial sub titlul „Genius Betrayed” in Architecture, July 1993, p. 43).
- Tom Spector, The Ethical Architect, Princeton Architectural Press, 2001 , p. 168.
Foto: Cosmin Caciuc
