„Eu sunt optimist, deși nu se mai poartă.” Alex Axinte înoată pentru proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea”

Text: Bianca Albu

M-am întâlnit cu Alex Axinte undeva în centrul Bucureștiului, într-o cafenea înconjurată de un haos al stilurilor arhitecturale. Știam deja că el înoată pentru proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea” și că este, la rândul lui, arhitect. Dar nu bănuiam că vom ajunge să vorbim despre valori și democrație participativă.

 

Dacă am presupune că viața lui Alex e bazată pe scriptul din Mr. Nobody, atunci el ar fi putut fi acum un înotător de performanță. Ori, mai bine zis, ar fi continuat să fie înotător de performanță, așa cum a fost până în clasa a 7-a. Mediul dur și restrictiv impus de socialismul vremii i-au lăsat niște amintiri destul de amestecate și un oarecare gust amar. În 2014, a înotat pentru prima oară la Swimathon și relația lui cu acest sport a luat o altă întorsătură: „Am putut să-mi recuperez o parte din trecutul meu, de care nu mă mai foloseam, pentru ceva pozitiv. (…) E o formă de a contribui. Adică poți să contribui prin capacități, cunoștințe, financiar. Eu contribui cu timp.”

Într-un context politic și social instabil în care oamenii se bazează mai degrabă pe un pronume reflexiv decât pe ei înșiși –să se rezolve, să se facă – Alex încă mai are încredere în România. De ce? Pentru că și-a dat seama care este soluția, iar acum se luptă pentru ea. „Cât e de important ca oamenii să fie întrebați, implicați și să existe niște cadre în care să poată să participe. (…) Totdeauna există altcineva, o autoritate care decide, dar fără să-i întrebe sau să-i implice pe utilizatori.” Iar pentru el Swimathon este unul dintre acele cadre, e o ocazie de a-i îndemna pe cei din jur să acționeze, să asimileze proiectul „De-a arhitectura în școala mea” și să-l preia mai departe.

Democrația participativă se poate întâmpla în toate aspectele vieții, nu doar în politică. Se poate și în viața orașului ori chiar la scara blocului la tine. Democrația participativă trebuie învățată și practicată din toate părțile. Cu cât o înveți mai devreme, în școală de exemplu, cu atât o să meargă mai ușor pe parcurs. Problemele rezolvate prin democrația participativă pot să fie cât mai mari, acum puterea ei e limitată pentru că actorii nu sunt obișnuiți să participe. Atunci trebuie să te antrenezi, ca la sport. Participarea e o formă de sport.

Încă de la începutul conversației mi-am dat seama care este forța care îi dă avânt lui Alex: fetele lui. Are două fete – una care termină acum grădinița și cealaltă care e deja la școală – care înoată indirect la Swimathon. Cum? Prin impulsul și motivația pe care i-o dau tatălui lor. Există tot felul de valori legate de sport, legate de solidaritate care pot fi transmise fără a ține un curs sau a povesti despre ele. În loc de „Știți, ar fi bine să faceți așa sau așa”, Alex s-a decis pur și simplu să facă, să arate, să inspire. Prin fapte, nu prin cuvinte.

La un moment dat, Alex mi-a spus un citat al arhitectului Nabeel Hamdi: „Vrei o schimbare mare? Începe cu lucruri mici, dar acolo unde contează”. Înotătorii de la Swimathon fac asta. Alex face asta, fetele lui vor face asta, arhitecții care se ocupă de proiect, copiii din școli, profesorii, părinții, toți vor ajunge să facă asta. Și, exact cum zicea Alex, uneori e nevoie doar de un impuls. Mi-a plăcut foarte mult să văd ce înseamnă cu adevărat experiența Swimathon pentru Alex, să trec dincolo de înot și până la valorile după care își ghidează fetele.

Înainte să ne despărțim, Alex mi-a spus râzând: „Eu sunt optimist, deși nu se mai poartă.

 

Școala mea era din aia model „U”. Adică o curte de beton, cu asfalt şi cu beton. Pe aici intram noi, iar profesorii prin faţă, pe la steaguri. Pe acolo era şi terenul de fotbal şi în rest multe tufe şi pomi daţi cu var, pînă la gardurile de plasă moale. Pe aici ieşeam şi cam de pe aici începea joaca şi ţinea cu orele pînă ajungeam acasă.

30 de ani mai târziu, acum când şi copiii mei merg la şcoală, am ajuns iar în şcoli şi curţile lor, prin colaborări la proiecte ca „de-a arhitectura in şcoala mea”. Unele lucruri s-au schimbat, multe nu. Aceleaşi intrări separate, aceleaşi curţi, acelaşi beton, acelaşi ecou, tot tufele alea, varul, steagurile. Au apărut în schimb maşini parcate prin curte, ceva chioşcuri chiar la poartă şi tot acolo, paznicii. Gardurile par mai solide, iar joaca clar nu se mai întâmplă pe drum. Aşa, şi m-am tot întrebat, ei pe unde se joacă? Şi de-a ce?

Bucuria cu care copiii au participat la intervenţiile din curţile sau clădirile şcolilor, ne-a arătat cât de mare e nevoia de a dezmorţi nu doar conţinutul materiilor şi metodele de învăţare, cât şi spaţiul în care se întămplă educaţia. Transformarea împreună a unei zone din şcoală, după ideile şi prin forţele lor, a funcţionat şi ca un curs, şi ca o joacă, iar spaţiile obţinute le aparţin acum şi lor, poate pentru prima dată.
Ca să împrumut îndemnul arhitectului Nabeel Hamdi, „dacă urmăreşti ceva mare, începe cu ceva mic, acolo unde contează”, aşa că donează şi tu pentru transformarea unui colţ de şcoală şi pentru schimbarea la scară mai mare a educaţiei în România.” – Alex Axinte

 

 

* Anul acesta Asociația De-a Arhitectura participă pentru al patrulea an la Swimathon București –  un eveniment anual de strângere de fonduri prin înot, organizat de Fundația Comunitară București. Prin acest mecanism, comunitatea se întâlneşte, interacţionează şi se implică să strângă fonduri pentru proiectele pe care le consideră relevante.

Asociația are trei echipe care vor face valuri și vor strânge bani pentru proiectul „De-a arhitectura în școala mea”: ARHimede 2018, NOD pentru De-a Arhitectura şi Banca Românească. Echipa ARHimede 2018 este formată din înotătorii-fundraiseri Alex Axinte, Mihai Badea, Ileana Botez, Adelina Marcu şi Monica Săbău, echipa NOD pentru De-a Arhitectura este formată din Andrei Carcea, Cornelia German, Tamina Lolev, Dana Marin, Emilian Zamfir, iar echipa Banca Românească este formată din Antonio Rentea, Robert Attila Szabo, Irina Șercăianu şi Irina Șubulică.

Dacă vrei să susții proiectul cu o donație, o poți face aici până pe 31 iulie.

 

 

De-a arhitectura în şcoala mea” este un program educațional de arhitectură și mediu construit pentru gimnaziu şi liceu (clasele VI-XI), conceput şi coordonat de Asociaţia De-a Arhitectura. A fost testat pentru prima dată în anul şcolar 2015-2016 şi, de atunci, s-a derulat în fiecare an în câte cinci şcoli din întreaga ţară.
Proiectul este o unealtă de design participativ pentru spaţii şcolare prin care se poate stimula o campanie de advocacy care să dezvolte o infrastructură pentru educație la standardele secolului XXI.

La cursul „De-a arhitectura în şcoala mea” elevii investighează şcoala, cu ghidarea unui arhitect + a unui cadru didactic, pentru a identifica detalii ale clădirii care pot fi îmbunătățite. Astfel, îşi imaginează ce vor să facă, se documentează, analizează şi fac propuneri de proiect, proiect pe care îl vor prezenta posibililor utilizatori. Soluţia aleasă e implementată, în măsura în care asociaţia + elevii reuşesc să mobilizeze resursele necesare.

Proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea” reprezintă o raritate în parcursul educaţional al şcolarilor: e un model de proces transdiciplinar, cu final concret – ambele elemente confirmate de pedagogi ca fiind specifice dezvoltării psihologice a vârstei de 12-15 ani.

Dincolo de disconfortul fizic şi vizual, şcoala este locul principal de socializare al copiilor şi adolescenţilor, este spaţiul în care se formează caractere, se leagă prietenii şi se creează comunităţi adevărate, mugurii celor cu care (ar trebui să) umplem oraşul ca adulţi.

Clădirile şi curţile şcolilor sunt anoste, de multe ori învechite, peticite fără mare interes pentru caracterul spaţiului. E nevoie de o punere de acord a înfăţişării cu semnificaţia. Iar acest lucru e bine să fie făcut, ca în multe locuri din lume deja, de utilizatorii – elevi, care vor simţi astfel că au un cuvânt de spus în mediul în care cresc.

Procesul educaţional pe care îl parcurg elevii este fragmentat, fiecare profesor se concentrează pe materia pe care o predă, legăturile transdiciplinare sunt puţine şi doar punctual sunt angrenaţi copiii / adolescenţii în proiecte complexe, care duc la rezultate palpabile şi semnificative pentru întreaga comunitate a şcolii. Dar în acest proiect au ocazia să analizeze spaţii, să identifice nevoi, să se documenteze despre alte şcoli din lume, să imagineze soluţii potrivite pentru ei, să le supună deciziei comunităţii şi direcţiunii şcolii, să caute mijloace şi să le implementeze.

Una dintre clasele din Bucureşti înscrise în proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea” pentru anul şcolar 2018-2019 va primi banii strânşi la Swimathon pentru a-şi pune în practică proiectul.

Elevii vor fi ghidați în conceperea şi implementarea de proiecte demostrative prin care să îşi asume spaţiul şcolii, vor găsi detalii de îmbunătățit, vor organiza și pune în practică o idee proprie. Vor vedea că drumul de la gând la faptă e posibil de parcurs. Directorii şi părinţii vor avea un exemplu de schimbare de impact, făcut cu resurse limitate.

Comunitatea şcolii va avea o îmbunătăţire a spaţiului – o intervenţie vizibilă care să inspire, să susţină coeziunea comunităţii şcolii.

 

* Pe Alex Axinte îl veți putea întâlni și vineri, 29 iunie, ora 19 la spațiul de artă Sandwich (Str. Băiculești 29 – Combinatul Fondului Plastic, București), unde va susține, alături de Cristi Borcan, prezentarea CĂTRE O PRACTICĂ SPAŢIALĂ ANGAJATĂ: LECŢIA ARTEI

 

 

 

1