Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Irina Pata
E destul de greu să scrii un editorial despre arhitectură și oraș după cele ce s-au întâmplat la Colectiv. Numărul victimelor continuă să crească, și printre ele se află o proporție uriașă de arhitecți și urbaniști. Cu Cătălina Ioniță am tot colaborat și ne-am ajutat reciproc pentru evenimente și proiecte culturale, și tocmai vorbeam despre promovarea festivalului de film de arhitectură „Urban Eye”. Rar am cunoscut un om mai gentil, mai sincer și mai entuziast. Pe prietenul ei, Mihai Alexandru, l-am cunoscut mai puțin – suntem foarte multe cadre didactice la Mincu. Știam că e o persoană angajată și responsabilă; cred că, dacă aș fi știut că era și membru al unei formații rock, l-aș fi căutat mai intens.
Ar mai fi multe de zis despre alți colegi și studenți dragi, însă nu mi-am propus ca acest text să devină un necrolog. Cât despre ce a urmat dezastrului s-a scris deja atât de mult, încât nu prea știu ce ar mai fi de adăugat. Revolta și tristețea care ne-au scos în stradă au avut repercusiuni imediate și, se pare, au șansa de-a schimba lucruri și pe termen lung. Nu vreau să mă refer aici la agitație, voci multiple, guverne, frământări politice și alte asemenea, vom vedea ce va rămâne, ce va fi cu adevărat fertil, ce va fi deturnat, folosit, ce se va schimba cu adevărat. Sunt mult mai puțin vizibile, dar poate mai importante, mișcările și grupurile la firul ierbii, care își propun să schimbe concret lucruri. Vorbind despre profesia noastră, am mari speranțe de la persoanele și grupurile civice de profesioniști care se agită acum pentru schimbarea regulilor (și nu doar în ceea ce privește protecția la incendiu), pentru a ajuta și nu doar a arunca cu piatra, pentru o altfel de atitudine. E un moment bun, cresc niște energii, și un voluntariat cu viziune e mai necesar ca oricând. Poate că indignarea e în stare să declanșeze responsabilitate, coeziune și acțiune și pe termen lung. Nu nutresc iluzia că administrația locală, de exemplu, și toate instituțiile publice, de fapt, vor avea cu adevărat criză morală și își vor genera propria schimbare. Însă, în loc să ne plângem tot timpul, mârâind în surdină, putem să exercităm presiuni, dar și să venim cu propuneri și acțiuni pozitive.
Ar mai fi încă ceva. Iresponsabilitatea pe mai multe niveluri a cauzat tragedia. Însă, deja printre primele reacții, am văzut și mesaje extrem de agresive la adresa culturii independente în general, a inițiativelor care se descurcă aproape fără nici un ban. Acestea încep să fie puse de mulți în aceeași boxă a acuzării cu patronii de club veroși și/sau inconștienți. Așa cum cutremurele au servit drept scuză lui Ceaușescu pentru a rade Bucureștiul, și azi apare tentația de-a confunda respectarea unor reguli – ce ar fi trebuit impuse cu adevărat și onest de mult – cu răfuiala în bloc cu construcțiile vechi, cu cei care încearcă să le salveze sau cu o întreagă mișcare culturală. Legea trebuie respectată strict – iată un principiu absolut. Însă nu trebuie să îi lăsăm pe adversarii culturii independente și ai patrimoniului să folosească cele întâmplate pentru propria lor agendă.
