Text: Ștefan Ghenciulescu
Fântâna de la Universitate nu e o mare realizare artistică. Dar este un loc, unul din foarte puținele focare de viață și identitate dintr-un oraș în care spațiile publice veritabile și folosite ca atare sunt aproape inexistente. Mai e și zona cu o valoare simbolică imensă. Aici au murit oameni la Revoluție și Mineriadă, aici se adună lumea la manifestații, dar și în mod continuu, pentru a discuta, a se întâlni sau pur și simplu pentru a se odihni. Desigur, inovația de acum câțiva ani a Primăriei, acele jeturi de apă perimetrale care te udă imediat ce te așezi a distrus mult din această calitate a locului, dar el totuși a rezistat. A rezistat chiar și inițiativei aceleiași Primării de-a înlocui fântâna cu un ansamblu banal și anonim.
Iată însă că o campanie pentru deschiderea unui nou mall dintr-un șir interminabil a transformat-o provizoriu într-un suport pentru o gigantică pungă de popcorn. Nu e doar o nouă intervenție hidoasă ci și o impietate inacceptabilă. Chiar dacă nu a durat decât câteva săptămâni, ea nu este, cred, un accident, ci marchează trecerea la un nou nivel a binecunoscutei acaparări a orașului de către reclame. Un delir de care am mai tot vorbit, însă care nu s-a domolit câtuși de puțin.
Da, știu, e nevoie și de reclame, oamenii (și nu doar autoritățile) își mai iau și ei un ban etc. Însă o administrație responsabilă ar trebui să negocieze inteligent și să stabilească limite, limite ce cu siguranță ar fi acceptate și de către clienți. Până la urmă, toată lumea se poate adapta unui sistem mai restrictiv, dar clar și corect, așa cum se adaptează timpului limitat la televizor, de pildă. Libertatea totală și nu o piață civilizată, cu minime reglementări, e cea care permite excesele.
S-a putut la Rio, un oraș cu o dezvoltare pe lângă care cea a Bucureștiului e un fel de somn lin și regulat, dar și cu nevoi sociale, și deci și de bani, incomparabil mai mari. Și nu au fost revolte, lumea e mulțumită. Nu ne-ar trebui nici nouă decât câteva măsuri simple.
Astfel, poți interzice complet acoperirea fațadelor și limita ferm ocuparea trotuarelor și piețelor publice. Poți lăsa (sau chiar cere) acoperirea calcanelor, de care orașul ăsta chiar nu duce lipsă, desigur, după anumite reguli. Mai poți permite, tot doar în anumite cazuri, amplasarea peste cornișă, și, în fine, determina un număr de locuri în oraș în care reclamele să domine și chiar să devină element de imagine urbană. Sunt astfel de locuri în metropolele lumii. Times Square la New York e cel mai celebru, dar mai sunt și Piccadilly Circus la Londra, străzi comerciale din orașele asiatice etc.
La noi, Piața Unirii devine în mod organic un astfel de loc. Poți extinde procedura pe axa lui Ceaușescu, sau în anumite intersecții mari și foarte circulate de la marginea sau din afara zonei centrale, pe câteva axe principale care nu au mare valoare arhitecturală.
Chiar nu e așa de greu. Haideți însă odată, pentru că eu, unul, m-am cam săturat.
Foto: Georgiana Ghenciulescu
