Articol revista # 137

 

Editorial: Politica bună a premiilor europene de arhitectură

 

Text: Cosmin Caciuc

Publicăm în acest număr un dosar cu proiectele premiate la Premiile Europene AADIPA pentru Intervenții asupra Patrimoniului Arhitectural. Aceste premii bianuale organizate cu sprijin catalan au apărut mai recent, în 2013, în peisajul profesional continental. Spre deosebire de celelalte premii faimoase europene, precum cele dedicate Patrimoniului Cultural / Europa Nostra (din 2002, focalizate pe conservarea patrimoniului), cele pentru Spațiu Public Urban (din 1999, axate pe intervenții noi urbanistice) și cele de Arhitectură Contemporană / Mies van der Rohe  (din 1998, adresate proiectelor noi de arhitectură), premiile AADIPA ocupă o nișă mediatoare, între conservarea patrimoniului și exemplele moderne. E un semnal important asupra nevoii de reconciliere a atitudinilor sociale divizate între istorie și modernizare, a importanței patrimoniului pentru dezvoltarea strategică urbană, oferind și un ghid de bune practici în zonele protejate, unde integrarea și coexistența devin cheile fundamentale de înțelegere.

C- Paulo Catrica
În peisajul expansiv al pluralismului estetic contemporan, rolul unui astfel de premiu este, cred, unul politic, adjuvant în dezbaterea noțiunii de liberalism arhitectural și a limitelor unei intervenții în zone sau pe obiecte protejate. Mai mult, cred că are forța teoretică să se extindă cu succes și dincolo de perimetrele de protecție prin promovarea ideii continuității istorice prin interpretare creativă, a atitudinii mai critice față de modernizare și cultivarea sensibilității față de caracterul locurilor.

Promovarea autenticității și a ponderației sunt aici etichetele firești: nu vom regăsi în proiectele din dosar pastișa, mimarea și figurația de conjunctură. Intervențiile prezentate – o bibliotecă, o casă, și o amenajare la ruinele unei mănăstiri – sunt „liberale” prin comparație cu cele dedicate „conservarii” în sensul strict al reabilitării fidele a imaginii istorice valoroase, dar evident că nu atât de mult pe cât cele nominalizate la Mies van der Rohe Award – locul piruetelor stilistice de ultimă oră ale vedetelor. La Premiile AADIPA vorbim despre extinderi și transformări pornind la ruine sau de la urme existente importante, oferind inevitabil și ocazii de controverse și conflicte de interpretare. Postura „progresistă” nu e nici naivă și nici arogantă, deși poate cu anumite doze de radicalism și dorință de experimentare vizuală. Pe de altă parte, valorile colective nu sunt sufocate de capriciile individuale, fie ele ale arhitectului sau ale investitorului. Merită subliniată toleranța la suprapunerile ideologice diferite în ceea ce privește atitudinea față de substanța concretă a trecutului. Proiectele prezentate ar putea fi bine primite atât de mainstream, cât și de nonconformiști, iar conflictul interpretărilor pe tema a ceea ce se cuvine sau nu în cadrul intervențiilor ar fi mai degrabă fertil în sens intelectual și deschis unui anumit consens. În acest sens văd medierea culturală a sensibilităților publice și prin filtrul arhitecturii, în speranța că antagonismul social între adepții nostalgici ai trecutului și progresiștii exaltați nu e de folos nimănui dacă ne îndreptăm gândul către urbanitatea contemporană. Chiar dacă nu vom dispune vreodată de metode de intervenție arhitecturală care să garanteze în mod absolut adeziunea colectivă, întrezărim cel puțin câteva valori care să ne ghideze în direcția cea bună atunci când vorbim despre memorie și identitate, alături de exemple semnificative pentru ideea unei modernități reflexive și durabile.

Sari la conținut