Text : Ștefan Ghenciulescu
Dacă întrebi orice om, chiar și cultivat (și, de multe ori, chiar arhitect), așa, în principiu, ce construcție e mai ecologică – o vilă sau un bloc –, îţi va răspunde, în proporție covârșitoare, că vila. De fapt însă, nu e așa. Nu mă refer aici la exemple individuale, la obiecte, ci la suma acestora: casa individuală presupune azi în mod fatal așezarea la periferie, deci consum de teren natural, risipire de resurse – infrastructură de transport, de instalații etc., mai puțin eficientă, deplasări mai lungi –, deci poluare. La care se adaugă raportul prost între metri pătrați utili și anvelopantă și multe alte probleme.
Ne-am obișnuit deja ca sustenabilitatea să fie aplicată de autorități în cel mai reducționist (și fatal) mod posibil, termoizolând hectare de fațade. Cred însă, și nu e vorba aici doar despre România, că și oamenii cel mai sincer dedicați ecologiei au, atunci când vine vorba despre oraș și arhitectură, probleme în a separa imaginea „naturală” de sustenabilitatea propriu-zisă. Înainte de rezolvări tehnice și norme, e o problemă de strategie la o scară mult mai mare și apoi, cred cu tărie, de bun-simț. Un bun-simț care ne zice că densitatea e mai sustenabilă decât risipirea urbană, dar și că încetează să fie sustenabilă din punct de vedere cultural și social atunci când ea presupune distrugerea unui patrimoniu urban sau a unui spațiu verde. E o chestiune de echilibru și de punere în discuție a contextului și scopului. E bine să ai panouri solare pe acoperiș, dar cred că e mai important să deschizi casa către sud și, în același timp, să protejezi această deschidere prin mjloace arhitecturale.
Recunosc că am întrebări serioase privind unele aspecte ale idolului vremurilor noastre: casa pasivă. Principiul fundamental al acesteia este izolarea. Nu doar izolația puternică, ci și un mod de funcționare care, de exemplu, îţi impune să nu deschizi iarna ferestrele, recurgând doar la sofisticate mecanisme de ventilare. O casă, deci, care protejează natura, însă te și desparte de aceasta; un cocon cât mai autosuficient posibil, pasiv și în sensurile negative ale cuvântului.
Avem în acest număr un proiect – Concrete House din București, proiectată de Bogdan Gyemant-Selin – care pune în discuție cu un fel de înverșunare chibzuită toate clișeele legate de sustenabilitate. E o casă care vorbește despre responsabilitate socială și inovație discretă. Și, da, e o casă care se ventilează printr-un procedeu mecanico-biologic complex: pui mâna pe mâner și deschizi fereastra.
Foto: Bogdan Gyemant-Selin, Concrete House © Cosmin Dragomir
