Text: Cosmin Caciuc
Publicul românesc îl recunoaște pe prințul Charles datorită mediatizării recente ca pe un apărător al patrimoniului și practicilor tradiționale, însă e mai puțin cunoscut, în schimb, pentru discursul său critic și adesea războinic împotriva arhitecturii moderne. Prestigioasa revistă britanică The Architectural Review i-a solicitat prințului Charles o contribuție editorială în decembrie anul trecut cu privire la viziunea sa asupra viitorului orașelor. Eseul intitulat „Facing up to the future: Prince Charles on 21st century architecture” explică de ce abordările tradiționale și principiile universale ar fi esențiale pentru profesia noastră. Sunt comentate aici lucruri care țin până la urmă de bunul-simț, relevante pentru inserțiile în ariile istorice protejate.
Însă acest tip de discurs conservator, evitând controversele pe tema interpretării istoriei, își extinde pretențiile și în afara zonelor istorice, fără să ofere indicii despre cum să intervii reparatoriu în zonele deja modernizate la o scară extinsă, altfel decât prin reinstituirea romanțată sau chiar anacronică a imaginilor istorice în sine. Prințul Charles a preferat, în cele din urmă, o asumare partizană a rolului de apărare a comunităților tradiționale și chiar a peisajelor naturale pe cale de dispariție: acest tip de rezistență funcționează pertinent, dar limitat în cazul salvării caselor vechi sau a meșteșugurilor ancestrale. Pe de altă parte, promovează acum sintagma ecologistă „design with nature”, înșurubând-o forțat la mitul clasicist al armoniei estetice universale prin influența teoriei ezoterice a lui Christopher Alexander și a celei rigid-tradiționaliste a lui Rob Krier.
Trebuie să remarc faptul că această împuternicire discutabilă a discursului tradiționalist prin apelul la argumente mai „tari” din istoria esteticii, științe etc. o fac și apologeții postmoderniști ai arhitecturii iconice sau starhitecturii, precum istoricul Charles Jencks. Totuși, nu pot să nu observ că atât tradiționaliștii, cât și postmoderniștii au încă nevoie de puncte fixe, de common ground în limbajul de arhitectură pentru a putea dezbate chestiunea semnificației și deci a valorii actului constructiv.
Cred că o construire nouă valoroasă și dezvoltarea patrimoniului sunt posibile din perspective care nu fac apel la instanțe ideologice „forte” și antagonism între modernitate și trecut. Cred că recunoașterea apărării patrimoniului și dincolo de granițele imaginilor istorice convenabile sau populare, precum patrimoniul industrial și cel modernist postbelic, este extrem de necesară și urgentă în acest moment. Cred că problema definirii unor coduri și ghiduri practice de construcție, precum cele realizate pentru zonele rurale din vestul Transilvaniei de către profesorul Teodor Octavian Gheorghiu, este o prioritate. Și mai cred că atât modernismul, cât și tradiționalismul se pot dezvolta simultan și critic fără să invoce conflicte între comunitatea profesională și societatea civilă sau marile ideologii de mobilizare socială.
Foto: Ovidiu Micșa /Proiectul Dealu’ Cerului, Fundația Archaeus, Rezervația Cheile Nerei-Beuşniţa
