Nu demult, in octombrie anul trecut, s-a inaugurat Monumentul Holocaustului din Bucuresti. Peter Jacobi, sculptor de origine romana, care traieste in Germania actualmente, a adus un concept arhitectural interesant in aceasta lucrare. Situl e aproape gol, predomina senzatia de disparitie si locul te infioara de la primul contact. Un buncar de beton aparent, cu o expresivitate puternica este ingropat in pamant si se ajunge la el coborand nistre trepte.
In interior sunt numele celor deportati, ale celor care au murit in timpul Holocaustului. De-a stanga si de-a dreapta acestui buncar sunt pietre funerare si resturi de inscriptii adunate din cimitirele din Transnistria, expuse in niste sali despre care nu-mi dau seama daca sunt mari sau mici, fiindca nu se poate intra, sunt inchise mai tot timpul. Ma uit prin geam, reusesc sa deslusesc cu greu literele chirilice, dar pricep pana la urma ca sunt uneori adolescenti si copii acolo. Tot ansamblul memorialului este un discurs intr-o maniera sobra si retinuta, totul e concentrat pe ideea readucerii numelor celor decedati, explicatiile sunt laconice.
Pe de o parte, dintr-un anume punct de vedere statul roman si-a facut datoria, s-a implicat, si cu aceasta ocazie recunoaste trauma, drama evreilor si tiganilor deportati. Presupun ca a oferit locul pentru constructia monumentului (e un teren de aproximativ 3000 mp extrem de bine plasat) si presupun ca in buna parte a si finantat executia, de nu cumva integral, lucru care reprezinta, in cele din urma, un efort financiar considerabil.
Exista, insa, cateva lucruri pe care autoritatea romana nu le pricepe absolut deloc. Prezenta cutiei de plastic alb pentru paznic, vesnicul si nelipsitul gardian public sau bodyguard sau politist, trebuia sa fie integrata in proiect. Cum probabil le stie toata lumea, prin geamul mic al acestor cutii asemanatoare cu cele pentru eco-toalete se poate vedea un televizor pornit pe emisiuni de divertisment ori o haina atarnata ori niste ziare. Nu e doar un moft estetic pentru care cred ca prezenta acestei cutii de plastic alb e o impietate. Rolul ei este acela de a adaposti un supraveghetor (brutal), nicidecum un ghid. Un paznic, si inca unul armat. La Bucuresti e aproape cel mai vizibil lucru de pe terenul lasat gol. Pricepem repede ca asta distoneaza profund cu sensul acestui monument si cu memoria celor pieriti. O sa imi spuneti ca e nevoie de gardian, iar eu nu neg acest lucru. La Monumentul Holocaustului realizat de arh. Peter Eisenman de la Berlin, care este mult mai mare, poate si mai expus unor discursuri si actiuni violente decat cel din Bucuresti, prezenta gardienilor este clar demarcata de monument, desigur nu au nici o cutie alba de plastic. Unde stau? Nu am habar si nici nu e treaba vizitatorilor sa afle unde stau gardienii. E mai frig la Berlin decat la Bucuresti si ploua de trei ori mai mult, dar acolo gardienii (fiindca nu e doar unul) patruleaza tot timpul, inclusiv noaptea, si cu toate astea stau foarte lateral fata de monument, nu calca peste el, cum se intampla la Bucuresti.
Nu pricep ce milosardie si brusca afectiune pentru bietul paznic ne cuprinde pe noi, fiindca dupa acelasi model, in parcul Carol, exact langa tunurile alea splendide din primul razboi mondial, la Monumentul Eroului de-acolo, zac doua casute de aceeasi trista infatisare. Cu alte cuvinte, cand vine vorba de lucrurile astea serioase, cum ar fi viata de serviciu a gardienilor, nu mai are nimeni chef de prostii din astea esteticoide, lacrimi de oracol. Totul trebuie instalat rapid, nevoile de adapost (si enterteinment) trebuie rezolvate instant, necesitati de prim ordin si securitate nationala reclama distrugerea oricarei alte valori, e stare de asediu doar. Cu institutiile statului nu te joci. Si nici cu regiile nationale, desigur, fiindca puneti la socoteala la acelasi Monument al Holocaustului din Bucuresti ciupercile de tabla de la canalizare din reteaua nationala, cofretul electric nelipsit, priceperea romaneasca cu scumpitul la tarate care nu explica investitia prea minimala in lampile care te cam zgarie pe ochi.
Cascarabetismul si cofretismul nostru patent nu se poate dezlipi de nici un spatiu public si de nici un monument. Nu exista parc sau loc public in momentul asta pe care sa nu fie cel putin un cofret (de obicei de culoare gri, cu usile infundate de la suturi publice si graffiti-uri), o ciuperca verde de la canalizare, macar o jardiniera rustica din lemn, niste cosuri de gunoi puse cu anasana. Fie parcuri, fie strazi, scuar ori piateta situatia devine galopant aberanta si absurda prin importanta pompoasa, declamativa si inspaimantatoare pe care o capata orice astfel de aberatie. Cine le permite tuturor acestor mega-regii si institutii publice, administrative sa polueze spatiul si sa distruga fara noima, nu pricepe nimeni. Ba dimpotriva, ridicam din umeri si ne gandim ca asa trebuie sa fie.
Poate se mai schimba ceva si anul asta abia inceput…
Foto: Adrian Dobre
Traducere: Magda Teodorescu
