Text: Ștefan Ghenciulescu
„Pentru un intelectual, să-și facă o casă nouă la țară e un eșec moral.”
Citatul aparține prietenului meu, Miklos Köllö, arhitect din Ciumani (Harghita), care și-a transformat casa părintească într-o locuință modernizată și ecologică (în imaginile de mai sus, proiect prezentat și în Zeppelin #119). Recunosc, la prima vedere, pare o afirmație ușor absurdă. Ce are de-a face casa de la țară cu etica?
Ei bine, are, din două motive. Primul este că, așa cum știm, deși și la oraș dispariția fondului construit vechi e o mare problemă, aceasta nu se compară nici pe departe cu amploarea fenomenului în mediul rural. Sute de mii de case au fost demolate sau complet alterate din 1989 încoace, un întreg peisaj cultural se mai menține doar în porțiuni sau obiecte disparate. Motivele sunt multe și complexe – de la dorința legitimă de îmbunătățire a condițiilor de locuit – la căutarea unui standing, ignorarea valorilor, fragilitatea unui patrimoniu care se lasă cu greu reabilitat. E cumva un proces inevitabil și ne rămân doar speranța și țelul de a salva ce se mai poate salva. Reglementările evident nu ajung, așa că e vorba azi, mai mult decât oricând, despre acțiune concretă. Și, cum autoritățile nu au cum să o facă, iar locuitorii lor tradiționali nu prea vor, aceasta ar trebui să devină jobul nostru, al celor care plângem după ele.
În al doilea rând, pe lângă pensiuni și hoteluri, cel mai important factor de transformare a teritoriului rural și natural sunt locuințele personale noi, în general case de vacanță. Dorința de refugiu de la oraș, întoarcerea la natură și toate celelalte motive care nu sunt nicidecum specifice României au dus, prin însumarea tuturor visurilor individuale mici, la o revărsare uriașă de construcții, care distrug în continuare litoralul, munții, dealurile și satele vechi.
De ce să nu încerci atunci să aduci împreună aceste două probleme – abandonul și dorința unei case la țară – și, în loc să construim noi și noi case, să nu le recuperăm pe cele vechi? În locul unei case noi, chiar și respectuoase, frumoase, ecologice și ce mai vreți, să nu iei una dintre cele vechi, să recuperezi ce se mai poate recupera, salvând astfel nu doar un obiect în sine, ci și resurse și limitând extinderea localităților și agresarea teritoriului natural?
E mult mai greu, desigur. Nu prea știm (nici arhitecții, dar nici constructorii) cum să lucrăm cu case din material mai puțin rezistente, cum să le adaptăm la cerințe noi, ne e frică să le crem clienților să bage bani într-o operație atât de nesigură, iar aducerea la standardele de rezistență și confort de azi e uneori aproape imposibilă. Efortul e mare, satisfacerea orogoliului creator mică. Însă merită, așa cum o arată exemplele deja realizate, chiar dacă uneori poți recupera doar fragmente. Orice astfel de operație e un succes foarte, foarte important, și nu doar prin ea însăși: pe de o parte, mai dai de lucru unor meșteri și contribui la perpetuarea unui set de cunoștințe și a unor meserii care, altfel, nu își mai găsesc de lucru decât în muzee, pe de alta, dai un exemplu comunităților că merită să se gândească înainte de a-și înlocui casele vechi. Într-o cultură în care lumea rurală est în mod schizofrenic mitizată și disprețuită, am avea astfel ocazia să oferim modele bune, și nu doar vaiete condescendente.
