Mare isprava si coloratul blocurilor la noi. Daca v-ati plans vreodata (ca nu e om sa nu-i fi trecut asta prin cap) ca blocurile dinainte seamana toate intre ele, ca-s plicticoase si urate, sa veniti acum sa vedeti ca nu mai e chiar nici o deosebire. Nici nu-ti trebuia prea multa scoala ca sa observi ca ce-i pe Bulevardul Stefan cel Mare apartine functionalismului liric al anilor ’60, o arhitectura sincrona cu productiile din vremea ei, iar in Colentina, provenind din perioada cea mai dura, sunt prefabricatele din beton de la mijlocul anilor ’80.
Cum un proiect de cromatica arhitecturala nu avem pentru toata aceasta operatiune de proportii la scara orasului, treaba sta cam asa: toate geamurile sunt din plastic alb (termopan), cu o unica dimensiune, iar vopseaua (o obsesie pentru portocaliu sau rosu englez combinate cu un gri dubios) identica pretutindeni anihileaza orice diferenta care ar mai fi existat vreodata intre aceste cladiri. Daca vreunul dintre priceputi si-a inchipuit ca la scara asta gigantica a da culori e la fel de simplu ca in propria bucatarie sau pe propria vila in care locuieste el, s-a inselat. Trebuia sa existe niste studii coloristice de ansamblu, care sa tina cont de perceptii dinamice, de detalii, de materialitatea anterioara, de degradarea in timp, de identitatea locurilor, de parcurgerea diverselor trasee din oras etc. Plus ca grija pentru detalii este absolut nula, fiindca tot ce inseamna glaf, rebord, brau, ancadrament etc. se astupa, acopera sau niveleaza cu polistiren, rezultatul fiind unul de egalizare perfecta a tuturor cladirilor de blocuri. Pe masura ce diversi oameni harnici raporteaza mii de metri de termosistem indeplinit la timp, la nivelul intregului oras treaba sta din ce in ce mai rau in termeni de identitate. Ma intreb daca, cu ocazia asta macar, dat fiind ca s-au facut si lucruri onorabile, fatadele au trecut in proprietatea primariei ca nimeni macar sa nu-si mai permita interventii individuale, personalizate, sa se stie cine ce repara si pe banii cui.
Uneori sunt satul de atata urbanitate colorata, iau trenul si pun pauza la umorul asta involuntar in care traim.
Premii de arhitectura la anuala de la Brasov
Deci, mergeam la Brasov sa asist la decernarea premiilor Anualei de Arhitectura (fiind membru al juriului) si citeam din Orhan Pamuk, scriitorul turc premiat cu Nobel pentru literatura. Asa ca exact pe tren am aflat ca Pamuk a studiat si arhitectura pret de vreo trei ani, pe urma a abandonat-o. Citeam cartea lui de Nobel „Ma numesc Rosu” (stati linistiti, nu v-o povestesc) si incercam sa ghicesc daca voi reusi sa intalnesc ceva din potentialul Pamuk arhitect.
Pe de o parte, povesteste natural, ca si cum s-ar afla acolo, despre Istanbulul de acum 500 de ani si mai bine, descrie strazi, case si palate cu acuitatea cuiva care stie la ce sa se uite, o educatie a privitului pe care nu o poate deprinde orisicine. Apoi scriitura cu simetrii si conicidente vadeste un sens al constructiei povestii aproape grafice, precum fatada sau planul unei vile renascentiste. Nu in ultimul rand, sunt aluzii, detalii care trimit la acel fel de determinare care-ti vine din educatia de arhitect, din viziunea globala, ca si cum ai privi lumea luminata dintr-un punct privilegiat, de sus, simtul de stapanire fata de spatiul orasului sau al incaperilor, al unui loc, perceptia imediata a problemelor si sentimentul cel mai profund ca lumea se poate rezolva si salva prin frumusete, adica prin arhitectura. Putea fi oricare scriitor talentat si minutios documentat, care sa nu fi urmat nici un curs de arhitectura, dar pentru mine totul s-a talmacit mai degraba ca declaratia unui artist care vrea sa construiasca mai mult si cu mai mult sens decat ii poate oferi arhitectura.
Intoarcere
Oboseala unei zile implinite: iata o mare placere. La Brasov, premiile au mers toate cu cuviinta acolo unde meritau sa mearga, iar gala de decernare a fost mai degraba o discutie intensa cu idei bune. Premiatii au explicat proiectele, care nu sunt doar niste imagini, ci, ca sa-i convinga pe clienti, au nevoie de poveste. Ne-au spus povestile proiectelor lor. Dupa momentele oficiale, corolarul acestei sesiuni de premieri a fost ca organizatorii s-au gandit imediat la un concurs pentru un spatiu public care sa aiba ca forma de exprimare o scrisoare de arhitectura si mi-au tot vorbit, intre altele, despre concursul pentru curtea Bisericii Negre. S-ar zice ca un dram de bine inca se mai gaseste.
Ca sa nu vin cu mana goala, la intoarcere am adus pe unul dintre premiati, studioul Exhibit Arhitectura, pe care vi-l prezentam chiar in acest numar. A se citi cu atentie.
Foto: Adrian Dobre
Traducere: Dana Radler
