Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Alexandru Ciubotariu
Mi‑am petrecut primii 26 de ani din viaţă intr‑un bloc modernist din cartierul Buzeşti. La o bună bucată de vreme – după ce atât eu, cât şi părinţii mei am plecat de acolo –, casa, ca şi o bună parte a cartierului au căzut pradă marii operaţii Berzei–Buzeşti. Am susţinut şi promovat în anii care au urmat eforturile de a se păstra ce s‑ar fi putut păstra, dar, incet‑incet, am început să evit zona şi să nu mă mai gândesc la asta. Până de curând, când s‑au întâmplat două lucruri complet separate.
Dragoş Lumpan şi‑a terminat filmul despre operaţiunea în cauză şi am retrăit acele momente, inclusiv imaginile de la demolarea blocului. În al doilea rând, Zeppelin s‑a mutat la Concrete House, care e în regiunea Gării. Merg pe jos la birou şi, ca să ajung acolo, practic, pe oriunde aş lua‑o, trebuie să traversez noua diametrală. Nu e foarte plăcut, dar, din fericire, astfel apuc să văd şi lucrurile bune care se întâmplă în cartier. La colţul dintre Buzeşti şi Griviţei, Dorin Ştefan termină o clădire frumoasă care e şi un act de vindecare urbană, iar la Cinema Dacia, abandonat de ceva vreme, începe un proces de regenerare, vizibil acum prin intervenţia de street‑art a lui Alexandru Ciubotariu, aka Pisica Pătrată (citiţi articolul din Zeppelin #144, decembrie 2016 – februarie 2017, pg. 7).
Dacia, Buzeşti şi Feroviar erau cele trei cinematografe pe care le frecventam asiduu. Mai ajungeam şi în centru, mai ales către adolescenţă, dar cu Piedone, filme chinezeşti cu bătăi, Superman şi westernuri aici m‑am delectat. Ultimele două locuri au dispărut; Dacia, fost Popov, fost Marconi, încă rezistă. Acum chiar primeşte o şansă – să fie intr‑un ceas bun! E plină viaţa de conexiuni şi coincidenţe, aş zice, dacă aş fi un autor de panseuri de Facebook. La această ediție Zeppelin, însă, chiar aşa e. Avem un articol despre un proiect artistic în Oberhausen, în regiunea Ruhr. Dar despre Ruhr pomenesc şi Philipp Oswalt, şi Tim Rinierts, marii specialişti în oraşe, care se constrâng, veniţi la Bucureşti cu prilejul expoziţiei Shrinking Cities în Romanian, despre care vorbim tot în acest număr. Despre postindustrial şi, mai ales, despre postsocialism şi reciclare e vorba şi în atelierul celor de la Vitamin A din Timişoara, amenajat intr‑o parte a unei centrale termice de cartier. Tot cu vechi fabrici au lucrat şi studenţii japonezii la Barcelona Architecture Center.
Nici una dintre aceste potriviri nu a fost planificată. Însă mai sunt multe altele, de exemplu în dosarul despre tradiţie şi regionalism critic: se regăsesc la câteva pagini distanţă oameni care au lucrat împreună, în diferite contexte, programe, principii. Tot aşa, s‑a întâmplat să se vorbească de‑a lungul întregului număr despre şcoală şi învăţare.
Până la urmă, nu e vorba doar despre coincidenţe – aş zice –, ci despre un fel de nor de probleme şi preocupări, şi poate chiar despre o anumită atmosferă, o stare de spirit. Una bună, cred, şi care nu se limitează deloc la arhitectură. Ceea ce e important, mai ales în contextul mondial actual, care e, de ce să nu o recunoaştem, cam sinistru.
