Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Cosmin Pojoranu
Mărturisesc că acest editorial trebuia să fie inițial despre Ucraina. Evident, indiferent că vorbești despre arhitectură sau despre orice altă parte a culturii, nu avem dreptul să ne continuăm pur și simplu activitatea și preocupările și să ignorăm tragedia de lângă noi. Am vrut să scriu despre război și arhitectură, despre orașele distruse, despre blocurile și clădirile publice la fel ca ale noastre făcute una cu pământul, despre transformarea metroului din Kiev în spațiu de locuit și despre multe altele.
Ne-am hotărât să o facem însă mai temeinic și în mod continuu, cu articole informate, pe site și în numerele următoare. Nu war-porn, nu ruin-porn, ci prezentări respectuoase și puse în context. De fapt, începem chiar de acum: în cadrul dosarului, Daniel Tudor Munteanu vorbește într-un material extins și documentat despre un proiect-model de centru administrativ rural în Ucraina, despre reziliență și construire democratică (și) prin arhitectură.
Așa că subiectul acestui editorial pornește de la un eveniment local, semnificativ însă pentru fenomenul despre care scriem cu încăpățânare. De curând, exact pe strada pe care merg către birou și facultate, o bucată de tencuială a căzut drept în capul unui băiețel. I-a făcut o rană serioasă, a ajuns la spital, sper din tot sufletul că acum e bine. Ei, știm deja, așa cum spune deseori colega mea Cosmina Goagea, că Bucureștiul e un oraș care te omoară. Te omoară cu poluarea, cu mașinile care te calcă sau îți ocupă trotuarul, făcându-te să mergi pe carosabil unde te calcă, ne va omorî în masă la următorul cutremur.
-
+3
Și nu putem face aproape nimic. În mod evident, sistemul legal și organizațional de reabilitare al clădirilor vechi e neputincios. E vorba despre fonduri, desigur, pentru că, raportat la bugetul general, sumele sunt infime. Dar e vorba și despre construirea unui sistem care să permită colaborarea și cu ajutorul real din partea autorităților. Vezi bine, este vorba despre proprietate privată, iar statului îi e greu să bage bani în proprietate privată. Desigur, în cazul megaprogramului de reabilitare termică, acele monumente de superficialitate, nonarhitectură și populism, a fost posibilă o lege specială care exact asta face: susține din fonduri publice proprietatea privată. Motivul este de fapt destul de simplu: programe cum e cel menționat, dar și operațiunile legate de borduri și trotuare refăcute non-stop, de zecile de mii de locuri de joacă, panseluțe etc au două calități esențiale: sunt bani ușor și rapid de cheltuit, cu proceduri simple, iar efectele sunt vizibile imediat și pe scară largă. Cei care iau banii sunt fericiți, politicienii și ei – rezultatele se văd chiar în mandatul lor, oamenii au impresia că se face ceva. În același timp însă orașele se duc naibii.
Desigur că și noi, arhitecții, avem partea noastră (majoră) de vină. Însă nu trebuie decât să te uiți la masacrarea legală a funcției de arhitect-șef și la eliminarea oamenilor onești și competenți din structurile legate de patrimoniu pentru a-ți da seama că lipsa acțiunilor bune nu ține doar de incompetență și populism, ci şi de corupția noastră structurală.
Acum, evident că soluția stă în mare parte în presiuni concertate, în instrumentalizarea indignării și a stresului societății civile pentru a face presiuni asupra autorităților. Atenție însă: nu trebuie să cădem în capcana soluțiilor parțiale și grăbite. Eu, unul, îmi pot imagina un program superficial și populist (de fapt, există deja) care să vină cu amenzi (o, ce ne plac amenzile când nu le suportăm noi) și represiuni, și care să ducă, de pildă, la intervenții masive, dar limitate la reabilitarea fațadelor.
E un tip de soluție catastrofală, în logica asta a cârpelii noastre naționale. Pe de o parte, astfel de acțiuni punctuale vor duce la agresarea și mai puternică a patrimoniului – să ne gândim la operațiile de radere a ornamentelor periculoase și la reabilitările antiarhitecturale, cu sau fără izolare termică. Dincolo de arhitectură, tocmai pentru că urgența e enormă și pentru că probleme sunt multiple, avem nevoie de abordări integrate, de a privi clădirile în ansamblu – structură, instalații, fațadă, acoperiș, valoare culturală, dar și potențial de îmbunătățire a calității locuirii, precum și – foarte important – de aspectele sociale ale programului. E nevoie de o strategie economică – până la urmă, reabilitarea chiar creează și valoare financiară – și de o sprijinire și a locuitorilor defavorizați, precum și de integrarea unor programe de consiliere, construirea unui sistem de proiectare.
E și mai greu ca ei (care suntem de fapt și noi) să accepte și să pună în practică așa ceva; dar coerența nu reprezintă o îmbunătățire, un bonus, ci o nevoie vitală. În orice caz, alături de locuirea socială și de echilibrarea dezvoltării haotice, nu îmi imaginez nimic mai important ca program de azi legat de arhitectură și oraș. Altfel nu va mai cădea doar tencuiala.
*Ediția de primăvară Zeppelin #165 (primăvara, 2022) e disponibilă în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandat aici, la prețul de librărie (30 RON), căci preluăm noi costurile de transport pentru toate livrările interne.
Sau, ca să ne ajutăm reciproc și mai tare, puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.
Râmânem la înălțime, împreună.
