Două evenimente radical diferite când vorbim despre distribuția de gen au avut loc în aceeași săptămână. Unul mic-mic, într-un subsol, altul mare-mare, cu bilet.
Text: Cătălina Frâncu
Foto: Olivian Șerban
„Nu există femei arhitect,” a spus, la prima ședință din 2011, un celebru profesor de pregătire pentru examenul de admitere, care gestiona câteva pepiniere de studenți aspiranți la arhitectură. Îi ghiceai la examen după liniile de construcție aparente; în sală, erau aproape două treimi fete. M-am întrebat dacă așa va fi de-atunci încolo, dacă urma să mai aud remarca asta, dacă era comună în profesie, în școală. N-am rezistat mult la el, crea o stare de smog în care trebuia să te zbați mult prea tare ca să reușești, așa că, avertizată că oricum n-am modele de urmat, m-am lăsat.
Pare că poziția asta nu s-a schimbat prea mult, dacă ne uităm la unele dintre conferințele mari din zilele noastre, însă studenții se schimbă. După mult timp, arhitectele noastre interbelice, puține la număr dar prolifice, au ajuns totuși, în rangul doi de canon: sunt menționate din când în când și ieși din școală știindu-le nu neapărat munca, dar numele. Studenții și studentele devin curioși despre misterele din istoria arhitecturii: De ce e mai celebră imaginea cu fondatorul modernismului dezbrăcat, fumând și pictând în casa ei decât numele lui Eileen Grey?
Arhitectura ca disciplină se oglindește în eseul din ’71 al Lindei Nochlin „Why Have There Been No Great Women Artists” a cărei cercetare rece, neimplicată, „ar dezvălui întreaga substructură romantică, elitistă, de glorificare a individului și de producere de monografii pe care se bazează profesia de istorie a artei (a se citi: arhitecturii) și care a fost recent pusă sub semnul întrebării de un grup de tineri disidenți.”
De disidență avem nevoie și astăzi. Nu pentru a incendia cărți, muzee sau clădiri, ci pentru a face pașii lipsă în recuperarea muncii arhitectelor pe care le avem, apoi pentru a le recunoaște valoarea în tabloul arhitecturii universale, apoi pentru a rupe canoanele ierarhice și cúlturile personalității. E timpul să înțelegem nevoia de incluziune: nu doar a femeilor și nu doar în profesie, ci a tuturor celor care nu au avut acces până acum la resurse, indiferent de etnie sau (dis)abilitate, atât în profesie cât și în așezările pe care le construim. E în interesul tuturor. Dacă până acum a mers, locul unde am ajuns cere know-how din toate colțurile vieții. Abia atunci vom ne vom putea numi moderni, trecuți în era nouă, în care luptăm împreună pentru un bine mai mare.
Nu din revoltă, ci din nevoia de reconstrucție.
ilustrații: stânga – Clădirea Mihai Eminescu, ASE, proiect coordonat de Cleopatra Alifanti, serigrafiată de Atelier Codobatura împreună cu studenții care au participat la atelierele de serigrafie din proiectul Ascunse în București. / dreapta – Proiectul de diplomă al Ioanei Grigorescu, arhitectă și restauratoare, serigrafiată de Atelier Codobatura împreună cu studenții care au participat la atelierele de serigrafie din proiectul „Ascunse în București”.
*
Zeppelin #173 are ca temă „Arhitectura în/din România, 2023-2024”
Lansare joi, 28 noiembrie, ora 18:00 la Casa Mincu – str. Pictor Arthur Verona, 19, București
*Fb. event
*
Zeppelin #173 a apărut cu sprijinul OAR.
Proiect editorial co-finanțat de AFCN
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
Articol conex:
